America – ajustări electorale

Toamna lui 2008 a fost oarecum neobişnuită. Un val de entuziasm (în unele cazuri aproape isteric) a cuprins Statele Unite. Talentul oratoric al tânărului senator de Illinois, Barack Hussein Obama, i-a măturat întâi pe adversarii săi democraţi (îndeosebi pe senatorul de New York, Hillary Rodham Clinton, soţia unui fost preşedinte democrat), apoi pe respectabilul senator republican de Arizona, erou de război şi politician mai mult centrist, deşi nu foarte îndemânatec, John McCain. Promisiunile sale erau vagi, dar înălţătoare: schimbare, speranţă, unitate naţională, pace generală, ameliorări social-economice. Criza economică tocmai declanşată l-a ajutat. Opinia publică mondială, stupefiată de îndrăzneala experimentală a americanilor (alegerea unui om de culoare în funcţia de conducere a ţării), a izbucnit năvalnic în favoarea candidatului insolit. Americanii înşişi păreau în bună parte înclinaţi să îşi imagineze că votează într-unul din acele „reality shows“ care decid prin vot cine e mai simpatic, iar nu într-o gravă decizie politică.

Iată-l deci pe B.H. Obama instalat la Casa Albă, dar înconjurat şi de majorităţi copleşitoare în Camera Reprezentanţilor şi în Senat. (Fie chiar şi în condiţii în care alegerea individuală era uneori dubioasă: mă refer, de pildă, la senatorul de Minnesota, mediocrul comedian Al Franken, ales în condiţii cam îndoielnice.) Presa şi „mediile“ americane erau fericite, să nu spun obsecvioase în faţa noului lider în măsură de 90%. Opinia mondială era în culmea bucuriei. Cu înflăcărat avânt, cutare consiliu norvegian îl încoronează pe Obama cu Premiul Nobel pentru pace (nu s-a înţeles exact pe ce motive), spre mirarea multora şi spre uşoara jenă a noului preşedinte însuşi. Publicul internaţional (mai cu seamă în acea Germanie pururi în căutare de „conducători mesianici“, dacă nu Hitler, atunci barem Gorbaciov, dacă nu Gorbaciov, iată-l convenabil pe Obama) îl aclamă în delir.

În America, o minoritate încăpăţânată pune întrebări. De ce gesturi apropiate de ploconire în faţa lumii arabe şi religiei islamice? Noul preşedinte este el creştin sau musulman, de fapt? Între un sfert şi o treime dintre americani sunt înclinaţi spre răspunsul din urmă. Potrivit Constituţiei, nu poate fi ales în această funcţie decât cineva care e născut în Statele Unite. Dar în cazul de faţă? Întrebarea revine obstinat din simplul motiv că Hussein Obama nu vrea să dea publicităţii actul său de naştere (tată kenyan, mamă americană, copilărie în şcoli islamice din Indonezia).

Dar acestea sunt, în fond, şicane sau mărunţişuri. Echipa guvernamentală Obama (destul de pestriţă: oameni de valoare, interesanţi, dar şi o puzderie de activişti mărginiţi) se pune la treabă şi rezultatele nu îi încântă deloc pe alegători. Nu le mai înşir, dar orientarea generală este spre birocratizare, spre centralizare, spre sporirea puterilor guvernamentale, spre valori contrare progresului economic capitalist. Sondajele publice arată sistematic opoziţia populaţiei la măsuri legislative pe care le socoteşte elitiste şi apăsătoare. Obama însuşi începe să-şi piardă tonul atrăgător: un număr crescând de oameni îl consideră vorbitor abstract, didactic, ideologic, arogant chiar. Şi anume, înclinat limpede spre o ideologie de stânga. Care stânga? Cea de tip european sau chiar stânga socio-marxistă tip Hugo Chavez, cum îl acuză adversarii săi mai îndârjiţi? În mod ironic însă, iată că nici stânga americană nu mai este chiar încântată: mulţi îl consideră (dimpotrivă) prea prudent, prea moderat, temător de a tăia în carne vie.

Consecinţa este că în decurs de doi ani (2010-2012), în pofida unor circumstanţe neobişnuit de bune (majorităţile legislative de care vorbeam), realizările programatice sunt incomplete.

Cel mai grav lucru este că situaţia economică, care începuse să se înrăutăţească sub guvernarea republicană, după 2006, în loc să se îndrepte, devine incomparabil mai gravă. Cifrele şomajului se dublează aproape (lucru atribuit acum democraţilor, ca o vinovăţie majoră), deficitul bugetar creşte la cifre incredibile: în numai doi ani, statul face împrumuturi care egalează toţi cei 200 (două sute!!) de ani precedenţi din istoria americană. Apar tot mai des îngrijorări că împrumuturile chineze vor rezulta într-o „proprietate“ a Chinei asupra Statelor Unite. Politica externă e molatică, pasivă. Situaţia din Orientul de Mijloc (îndeosebi în legătură cu ambiţiile nucleare ale Iranului) nu se ameliorează: ca să fim drepţi însă, poate că nimeni n-ar fi reuşit să rezolve conflictele de acolo. Simpatia şi prestanţa noului preşedinte pe plan internaţional se topesc iute. Încearcă să obţină Jocurile Olimpice pentru Chicago, dar zadarnic, încearcă să ducă la bun sfârşit conferinţa climatică de la Copenhaga, dar eşuează. Marea presă internaţională îl iubeşte în continuare, dar cam atât.

Tot mai des se aude formula „Obama-preşedintele diferă prea tare de Obama-candidatul“. Poate adevărat, numai că aceeaşi expresie se poate folosi la practic oricine şi oriunde. Dovada suplimentară: aceleaşi sondaje indică de luni şi luni de zile că simpatia pentru Obama-persoana (deşi în scădere clară) diferă serios de aprobarea pentru politica sa, cea din urmă fiind aproape totdeauna sub semnul negativ. Nu numai sondajele constituie semnale de avertisment, ci şi diversele alegeri parţiale: în Virginia, în New Jersey, în pururi democratul stat Massachussets (unde scaunul de senator al cvasi-eternei familii Kennedy ajunge să fie ocupat de un mărunt şi anonim candidat republican). Se constituie spontan o mişcare populistă (Tea Party – aluzie la începuturile revoltei antibritanice şi antiimpozitare care a constituit prologul Războiului de Independenţă) care îşi propune drept ţel reducerea presiunilor centralizatoare, scăderea impozitelor, minimizarea intervenţiilor statale, mişcare la care aderă oameni mai ales din păturile de mijloc şi modeste. Nu prea străluceşte Tea Party prin coerenţă şi prin discurs articulat, dar canalizează frustrări şi iritări destul de larg răspândite, condamnându-i şi pe republicanii inactivi, conformişti, iar nu numai pe democraţi. Dezorganizată poate, mişcarea exprimă instincte esenţial şi fundamental americane de autonomie individualistă.

Iată, în fine, mult temutele alegeri. Întâi, două observaţii. S-a făcut auzită multă indignare (ipocrită?) cu referire la cheltuielile pentru alegeri. După cea mai credibilă apreciere, s-au cheltuit în total, în ciclul de 2 ani, 4,2 miliarde de dolari. Cifra pare enormă. Dacă o punem în perspectivă şi o comparăm cu alte cheltuieli, tragem alte concluzii. Ea este identică cu suma cheltuită de populaţia americană pentru cumpărare de iaurt pe un an sau de bomboane pentru sărbătoarea Halloween tot în 2 ani. A doua observaţie. Ajustările acestea în cadrul alegerilor „intermediare“ avantajează mai totdeauna partidul de opoziţie.

Cazul cel mai formidabil din istorie a fost cel din 1894 (preşedinte era democratul Grover Cleveland), când republicanii au câştigat 130 de locuri, ajungând la 254, din totalul de 357 (cât avea Camera Reprezentanţilor pe atunci, dată fiind populaţia mai mică a ţării).

Verdictul rezultatelor din noiembrie a fost însă clar şi concludent. Camera Reprezentanţilor (435 membri, alegeri o dată la 2 ani) era controlată de partidul democrat (255-178, cu 2 locuri vacante) şi prezidată de 4 ani încoace de californiana Nancy Pelosi (rata de simpatie populară: 8%, după un sondaj recent). Acum majoritatea a fost preluată de partidul republican (preşedinte al Camerei, John Boehner din Ohio, adjunctul său, Eric Cantor din Virginia), cu un raport complet inversat: pentru moment, el este favorabil republicanilor cu 240-186 (9 circumscripţii rămân neclare încă), deci o pierdere de 61 de scaune pentru democraţi, înfrângere mai mare decât cea din 1994 (52 de locuri), citată, de regulă, ca un record modern. (Cifrele nu sunt încă definitive, se desfăşoară încă unele numărători suplimentare şi verificări). De fapt, de 64 de ani, republicanii n-au dispus de o majoritate atât de substanţială în Cameră decât cea actuală. Republicanii aleşi includ câteva figuri de un dinamism şi o competenţă cu totul ieşite din comun: Paul Ryan, Eric Cantor, Mike Pence, Michelle Bachmann, tânăra Kristi Noemi (Dakota de Sud) şi alţi câţiva încă. În schimb, democraţii au pierdut figuri de mare senioritate, cum ar fi Ike Skelton sau Spratt.

În Senat, victoria republicană a fost de proporţii ceva mai modeste. Înainte de alegeri, democraţii conduceau autoritar cu 59-41. După alegeri, ei îşi menţin o majoritate provizorie mult redusă, de numai 52-48; partidul de opoziţie a câştigat probabil circa 7 locuri, ceea ce îl menţine în minoritate (în câteva state, e posibil să se recurgă la numărători suplimentare sau acţiuni judiciare). Indiferent însă de finalizare, rezultatul de până acum îngăduie opoziţiei blocarea unor măsuri legislative, întrucât guvernanţii nu vor mai dispune de „super-majorităţile“ necesare într-un număr de cazuri, potrivit regulamentelor. În plus, un bun număr de democraţi „moderaţi“ se vor feri, spun comentatorii, să urmeze supus şi rigid linia de stânga ce ar putea veni eventual de la conducerea prezidenţială. Printre figurile proaspat alese se remarcă mai ales Marco Rubio (fiu de imigranţi săraci cubanezi şi protejat de fostul guvernator Jeb Bush, fratele fostului preşedinte G.W. Bush) şi Rand Paul (Kentucky), al cărui tată este deputat „libertarian“ în Texas, personaj de statură şi prestigiu naţionale prin originalitatea sa şi prin consecvenţa sa morală. Ambilor li se prezice o rapidă carieră ascendentă. Democraţii l-au pierdut pe valorosul şi interesantul Russ Feingold (Wisconsin), dar au menţinut conducători de stânga proeminenţi precum liderul senatorial Harry Reid (Nevada) sau Barbara Boxer (California). În Illinois, fostul scaun senatorial al lui B.H. Obama este acum preluat de republicanul Kirk.

Ar fi de spus că, printre aleşi, un bun număr a fost promovat şi sprijinit de Tea Party, aşadar că e vorba de adversari foarte decişi ai procesului de centralizare, birocratizare şi impozitare declanşat din 2008 încoace. La Senat am numărat 5 sau 6 învingători de acest fel (alţi 4 sau 5 au fost învinşi/învinse în final), probabil cam aceeaşi proporţie se găseşte şi printre deputaţi. Prin vocea lui Rand Paul, aleşii acestei mişcări şi-au exprimat intenţia de a constitui un grup de acţiune menit să-i energizeze pe republicanii din Congres.

Nu multă lume îşi dă seama, dar în fond schimbarea cea mai importantă a peisajului politic american după alegerile din noiembrie este cea din statele federale. Până în noiembrie, democraţii conduceau la numărul de guvernatori cu 26-24. În dimineaţa de 3 noiembrie, cifra s-a schimbat la circa 31-19 în favoarea republicanilor. Vorbim de un câştig de circa 8 locuri de guvernator (aceleaşi neclarităţi precum cele mai sus pomenite) şi proporţional cam tot atât în legislaturile statale. În acestea din urmă, republicanii au înregistrat un câştig net de 680 de locuri. În Carolina de Nord şi în Alabama republicanii obţin majorităţi pe care nu le dobândiseră din 1870, respectiv din 1876. Ei îşi sporesc majorităţile în vreo două duzini de state, inclusiv Maine (întâia oară din 1962 încoace) şi Minnesota. Niciodată din 1928 încoace nu s-au bucurat republicanii de atari marje de victorie la nivelul statelor federale. De ce este important acest lucru? Deoarece tocmai statele şi guvernatorii lor sunt cei şi cele care au rol de seamă în dirijarea procesului de alegeri prezidenţiale, precum şi în decuparea circumscripţiilor viitoare (proces legal obligatoriu după recensământul de anul trecut, valabil pe 10 ani). Tot statele se pot împotrivi mai eficace la anume decizii nemulţumitoare ale puterii centrale. Să notăm că printre guvernatorii republicani aleşi se număra Nikki Haley (Carolina de Sud) cu familie originară din India (ea este al doilea guvernator de această origine, după foarte tânărul şi foarte eficientul Bobby Jindal, guvernator de Louisiana) şi Susan Martinez (New Mexico), cu descendenţă hispanică şi amerindiană. În California a fost (re)ales democratul Jerry Brown, care fusese guvernator acum 28 de ani, îmi aduc bine aminte, eram tânăr lector la Berkeley pe-atunci; îl înlocuieşte pe (cvasi)republicanul actor Arnold Schwarzenegger.

Cine priveşte peisajul electoral al Americii observă îndată că democraţii deţin cele două coaste, de Est şi de Vest (inclusiv megastatele New York şi California), în vreme ce partea centrală şi de sud este republicană. State majore, precum Florida, Pennsylvania, Ohio, Texas, Michigan, se află acum aproape integral sub conducere republicană. Cum spuneam, cifrele citate se vor mai schimba puţin. Astfel, potrivit legislaţiei din unele state, dacă diferenţa votului popular între doi candidaţi este de 1% sau mai mică, se declanşează automat un proces de renumărare. Iar apoi, de câţiva ani încoace, se poate vota prin poştă, electronic, anticipat, există voturile militarilor din străinătate şi alte complicaţii posibile, care pot duce la erori intenţionate sau nu. Cele două partide au pregătite din vreme echipe de avocaţi, de specialişti electorali, care intră în acţiune. Ar trebui spus că, în genere, democraţii sunt ceva mai iscusiţi în astfel de activităţi delicate.

Ce putem presupune că se va schimba după aceste alegeri? În realitate, pe termen scurt, destul de puţin. Politica externă şi militară rămâne în măsură decisivă în atribuţiile preşedintelui. În chestiuni economice şi sociale, tensiunea dintre cele două Camere va duce la anumite blocaje sau „remize“. Preşedintele are, potrivit Constituţiei, drept de veto, care nu poate fi anulat decât de majorităţi parlamentare de câte 2/3. Iar acestea nu sunt prea lesne de imaginat. (Totodată însă, Legislativul are autoritatea de a reteza finanţarea unor iniţiative prezidenţiale.) Pe de altă parte, nici preşedintele nu se poate aştepta la confirmarea tuturor iniţiativelor sale, întrucât nu mai dispune de majorităţi serviabile, probabil nici măcar în Senat (unde senatorii vor fi mult mai prudenţi), iar în Cameră, evident că nu. De ce vorbesc despre prudenţa senatorială? Să dau un exemplu. În West Virginia a fost ales senator mult simpatizatul fost guvernator democrat Manchin. Dar aceasta într-un stat care îl detesta pe Obama, dintr-un simplu motiv. Este un stat cu profil de minierit, iar măsurile „pro-climaterice“ impulsionate de administraţia democrată sunt privite acolo cu adevărată ostilitate. În aceste condiţii, spre a obţine victoria în alegeri, Manchin şi-a declarat adversitatea faţă de o seamă de puncte din agenda Obama. Nu este singurul caz de acelaşi fel.

Lucrurile stau însă aşa, că sistemul american funcţionează cel mai bine în condiţii de „gridlock“ (adică de acel echilibru, de acele faimoase „checks and balances“ care sunt chiar cheia oricărui sistem anglo-saxon de guvernare). Ele impun compromisuri, impun soluţii de mijloc, imperfecte, dar cu o anume eficienţă a lor. Mult va depinde în această privinţă chiar de echipa Obama. Într-o situaţie asemănătoare, abilul şi flexibilul Bill Clinton a ştiut să se adapteze, să schimbe volanul şi astfel să îşi completeze o perioadă prezidenţială nu lipsită de succese şi de satisfacţii. Oare vom asista la acelaşi proces (sau va încerca echipa Obama să guverneze prin măsuri birocratice)?

Nu este imposibil, dar nici sigur. Să privim îndărăt spre istorie. În 1946, preşedintele Harry Truman suferea o înfrângere usturătoare, dar 2 ani mai târziu era reales la limită pe alţi 4 ani. În 1954, generalul Eisenhower (de astă dată, un republican deci) pierdea atât Camera, cât şi Senatul. Ei bine, doi ani mai târziu era reales preşedinte cu o majoritate confortabilă. Ronald Reagan a suferit şi el pierderi legislative, fie ele şi relativ modeste, în 1982, pentru ca în 1984 să învingă în mod zdrobitor. Cazul Clinton din 1994 l-am pomenit; înfrângerea sa electorală a fost considerabilă. (Un amănunt picant, dar destul de simptomatic: atât înfrângerea democraţilor din 1994, cât şi cea din 2010 îşi aveau rădăcinile tocmai în schiţarea unui sistem de medicină socializată.) Dar iată că, schimbând direcţia, orientându-se iscusit, Clinton era reales în 1996 pe încă 4 ani. Mai sunt şi alte exemple de acest fel. Există însă şi cazuri în care eşecul la „alegerile intermediare“ a fost urmat în doi ani de eliminarea de la preşedinţie (Carter, în 1978, ar fi un bun exemplu recent).

Numai că, din păcate sau nu, aici intervine şi un alt factor. Prăpastia între cele două partide pare mai mare ca altădată. Simultan, mulţi se îndoiesc de pragmatismul prezidenţial. Cuvântarea postelectorală a lui Obama a fost mai puţin decât promiţătoare. Profesorul Larry Sabato (Universitatea Virginia), considerat de cei mai mulţi drept autoritatea supremă în materie de analiză electorală, aprecia că votul negativ din noiembrie 2010 a fost un adevărat plebiscit de repudiere al programului Obama.

Există unii care îl bănuiesc pe actualul preşedinte că nu s-ar interesa de politica externă, ci numai de schimbarea din interior, în direcţie socialistă, a Statelor Unite. În aceste condiţii, liderul republicanilor din Senat, Mitch McConnell (Kentucky), afirma la un moment dat că scopul său principal este răsturnarea lui Obama în 2012, la alegerile prezidenţiale. Oricum am privi lucrurile, Obama nu este Clinton, cu vorba lui dulce şi cu farmecul său (fie el chiar şi exagerat uneori).

Există un program republican de guvernare? Deocamdată pare cam nebulos. Dacă, aşa cum îndeamnă unii, noua majoritate se va concentra pe „răzbunări“, pe depistarea cazurilor de ilegalităţi, incorectitudini, corupţie (cazuri existente, desigur, ca în orice guvernare), atunci timpul, energia şi însuşi mandatul popular vor fi irosite şi dezamăgirile nu vor întârzia. Există însă cel puţin două sau trei zone legislativ-administrative unde noua structură poate interveni cu folos. Abolirea ultravoluminoasei şi informei legislaţii medicale ar fi dificilă, deşi ea este pe deplin impopulară. (Americanii, în bună majoritate, preferă medicina particulară celei socializate.) Dar secţiuni separate ale ei pot fi mult mai uşor eliminate, corectate, reorganizate, strangulate financiar.

Urmează, încă mai important pentru întreaga populaţie, chestiunea impozitelor. Legislaţia testamentelor (draconică şi confiscatorie, aşa cum ar fi ea preconizată, dacă se elimină legislaţia Bush din 2001), sporirea impozitelor pe venit, reglementările financiare date pe mâna unei funcţionărimi semicompetente şi politizate, precum şi altele asemănătoare ar putea fi ţinute în frâu, reduse la proporţii raţionale. Măsuri de acest fel ar duce la rapida scădere a şomajului. Da, însă reducerea impozitelor duce la creşterea deficitului bugetar, răspund democraţii, obiecţie nu lipsită de logică sau de îndreptăţire.

Reacţia republicană: reducerea impozitelor duce la sporirea producţiei în ansamblu, deci până la urmă, paradoxal, şi la ameliorarea influxului bugetar. Pe de altă parte, intervenţiile în viaţa particulară şi familială care decurg din dispoziţiile „climaterico-energetice“ (cu motivaţii ştiinţifice atât de îndoielnice) sunt, de asemenea, net lipsite de popularitate şi acţiuni reparatoare şi reductive în această direcţie s-ar bucura de succes destul de larg. Să nu uităm că mai toate ţările europene (mai ales cele majore: Franţa, Germania, Anglia, Italia, dar şi cele mici din Estul Europei) sunt azi guvernate de la centru-dreapta şi instituie măsuri de deconstruire a „răsfăţului socializant“, în vreme ce socialiştii puri deţin puterea doar în ţări puţine şi mărginaşe (bogata Norvegie îşi permite acest lux, dar ţări meditareneene, precum Grecia, Spania sau Portugalia, recurg la decizii diametral opuse programelor lor iniţiale). Or, în astfel de contexte, cârmuirea americană spre stânga a unei populaţii care, în ansamblul ei, rămâne totuşi de centru-dreapta devine bizară sau grotescă.

Au republicanii de pe acum candidaţi la preşedinţie în 2012? Poate prea mulţi, însă niciunul cu totul convingător. Să-i pomenim pe Mitt Romney din Massachussets, care era cât pe ce să-l învingă pe John McCain acum 2 ani, de Sarah Palin din Alaska, inspiratoare a mişcării Tea Party, pe respectatul Haley Barbour din Mississippi (cândva preşedinte al partidului republican), de foarte capabili guvernatori sau foşti guvernatori cum ar fi recent alesul Christie (New Jersey), cumpănitul Mitch Daniels (Indiana), echilibratul Tim Pawlenty (Minnesota), pomenitul Bobby Jindal (Lousiana), chipeşul şi vigurosul senator John Thune (din Dakota de Sud), foşti candidaţi cum ar fi Mike Huckabee (Arkansas) sau Rudy Giuliani (New York), hiperinteligentul Newt Gingrich (Georgia), cândva preşedinte al Camerei Deputaţilor, şi alţii încă. Dar e mult prea devreme spre a ne lansa în aceste speculaţii atât de seducătoare pentru presă. Cât despre realegerea lui Barack Obama, am citit stupefiat o cronică a bătrânului David Broder, de regulă om înţelept şi cuminte, care propunea lansarea de acţiuni războinice împotriva Iranului ca modalitate de a înflăcăra poporul şi a-l uni în jurul preşedintelui.

Până una-alta însă, preşedintele a plecat în India cu o suită de nu mai puţin de 3.000 de persoane, 34 de nave de război (inclusiv un portavion), a închiriat întreg hotelul Taj Mahal (plus alte două hoteluri de lux din Mumbai), pentru vizitarea prezidenţială a muzeului Gandhi se construieşte un tunel subteran de 1 km, cocotierii sunt goliţi pentru ca fructele lor să nu-l lezeze eventual pe preşedinte. Cheltuielile zilnice ale acestei expediţii (care va include vizitarea de moschei indoneziene şi, spun zvonurile, întâlnirea primei doamne cu „muncitoare din domeniul sexualităţii“) îl vor costa pe contribuabilul american 200 de milioane de dolari pe zi (2 miliarde de dolari pentru 10 zile).

Suma estimativă e contrazisă de Casa Albă, dar nu se poate spune că nu asistăm la o magnifică desfăşurare de autoadmiraţie (prim-ministrul englez Cameron venea recent la Washington pe o linie aviatică comercială, pasager de rând.)

Bethesda MD, noiembrie 2010

Taguri:

electoral, America, alegeri, republicani, democrati.