Altfel despre romi

SMARANDA VULTUR

Romi si gagii. Bibliografie Obligatorie

Attention, Tsiganes! Histoire d’un malentendu* este titlul catalogului si al expozitiei organizate de Muzeul de Is­torie al orasului Luxembourg, in colaborare cu Com­ple­xul National Muzeal "Astra" din Sibiu (care, prin per­soana directorului sau, Corneliu Bucur, a pus la dis­po­zitie o exceptionala colectie de 35 de fotografii din anii 1880 si 65 de desene din perioada 1855-1918) in 2007, cand cele doua orase au fost capitale culturale eu­ro­pene.

Albumul catalog a aparut sub ingrijirea Corinei Cio­car­lie si a lui Laurent Bonzon, care au fost si comisari ai expozitiei. Asa cum afirma, in introducere, directoarea muzeului luxemburghez, Danièle Wagener, si direc­toa­rea proiectului, Marie-Paule Jungblut, tema migra­ti­ei, de mare actualitate in Europa de azi, fara a-i privi ex­clusiv pe romi, pune probleme cat se poate de provoca­toa­re in privinta raporturilor cu "strainul", a definirii iden­­titatilor in contact si reconstructie, a formelor de co­municare si ospitalitate (cf. textul lui Vintila Mi­hai­les­cu), a practicilor de coabitare si a strategiilor de evitare a starilor conflictuale.

Muzeul orasului Luxembourg nu e la prima ex­po­zi­tie care pune in centrul ei tema alteritatii. A experimen­tat-o in anul 2000 cu expozitia Incubi Succubi. Vraji­toa­re­le si calaii lor, ieri si azi, un adevarat studiu de antropologie culturala si istorica, o explorare a fricii si a altor sen­timente si mentalitati din care s-a nascut imaginea "vrajitoarei", ca intruchipare a diferentei negative, ca obiect al stigmatului si al excluderii.

Situandu-se in aceasta continuitate, "istoria unei ne­­in­­telegeri", pe care ne-o propun Corina Ciocarlie si Lau­rent Bonzon in Attention, Tsiganes!, se dovedeste, in con­text european largit, de o neasteptata actualitate.

Cine va avea rabdarea si interesul sa parcurga cele aproape 400 de pagini de text si ilustratii, va intelege ca vasta intreprindere de concepere, documentare stiin­ti­fica si exercitiu estetic pe care ne-o propun editorii, ex­prima o luare de distanta necesara, cu rol terapeutic fata de judecatile pripite, indarjirile preconcepute, emo­tii­le nestapanite, generalizarile pagubitoare cu care ne apro­piem de celalalt. Pornind pe urmele lui, albumul e "o tentativa de a forta bunul simt sa se priveasca pe sine in­susi in antipatia lui", spune Corina Ciocarlie. Si reu­ses­te sa fie acest lucru.

Sunt reunite, in acest scop, surse de arhive dintre cele mai diverse, de la documente de calatorie, necesare tre­cerii frontierelor, pana la stampe sau colectii de reviste ilustrate, de la dispozitii sau alte documente cu ca­rac­ter juridic, pana la povestiri de viata sau fotografii, de la obiecte de muzeu (o mare parte din colectia Mu­zeu­lui Taranului Roman din Bucuresti, dar si din Mu­zeul Culturii Rome din Brno), la studii cu caracter istoriografic sau socio-antropologic, de la citate din povestiri sau romane, marturii, texte de cantece, proverbe, re­zumate si comentarii de filme, la retete de bucatarie, reproduceri dupa picturi celebre sau benzi desenate, re­flec­tii filosofice asupra diferentei. Toate acestea alca­tu­iesc, intr-un echilibru vizual si tematic perfect, materia unei carti cu multipla folosinta, organizate tematic in ju­rul unor intrebari cheie.

Printr-o savanta punere in scena a unei baze de documentare, pe care nu am fi putut sa o banuim de la in­­ce­put atat de extinsa, si a unui material iconografic ex­cep­tional, suntem initiati, treptat, nu doar in diversitatea culturilor romani, in aspecte inedite ale variatiilor lor temporale, regionale sau locale, ci si in istoria construirii unor stereotipuri pozitive sau negative, pe care sun­tem invitati sa le radiografiem, sa le punem sub lupa si sa meditam la consecintele pe care le-au avut in re­latiile reciproce dintre romi si ceilalti.

Osciland intre investiri simbolice, uneori paradoxale, ce reunesc la extreme fascinatia cu oroarea, aceste con­structe mentale se alimenteaza in egala masura din cul­tura savanta si cea populara, intregul itinerar con­ti­nand in subsidiar o provocare la adresa felului in care, nu­mindu-i intr-un anume fel pe romi, ii definim si ii per­cepem.

Chiar istoria cuvantului "tigan", a diverselor sale uti­lizari, in diferite contexte si limbi, cu toata in­­car­ca­tu­ra lor emotionala (sentimentele si atitudinile pe care le aco­pera), cu sonoritatile si conotatiile lor, se lasa ur­ma­ri­ta in catalog, vorbind despre o identitate greu de definit, care scapa, ca orice identitate, de altfel, fixarilor de­fi­nitive, refuzand sa se lase deplin captata in discurs, in imagine. Fiecare parte a acestui puzzle e, in aceste con­di­tii, pe cat de expresiva, pe atat de incompleta, unele studii reproduse in catalog urmarind sa focalizeze chiar acest joc intre construirea si deconstruirea unor imagini, unor idei, a unor mituri sau discursuri tinute despre  gi­ta­nos, les  bohémiens, les gens du voyages etc.

Desi aproape ca nu este vreun text din acest catalog care sa nu prezinte interes, as remarca studiul foarte bine documentat al Marianei Celac despre formele de lo­cuire ale romilor, din perioada de tranzitie, de la pala­te­le cu turnulete (prin care se identifica doar 5% din popu­latia roma a Romaniei), la extrema saracie (arhi­pe­la­gul global al saraciei include 70% din populatia de etnie roma), studiu sustinut impecabil de fotografii realizate de Iosif Király la Buzescu (un sat cu case din Ba­ra­gan dintre cele mai uimitoare arhitectural, ilustran­du-l pe "romul bogat") sau de cele impresionante in tragismul lor, realizate de Catalin Berescu la Cluj, Targu Mures, Dorohoi. Acesta din urma le insoteste de comentarii in care denunta ipocrizia autoritatilor, insuficienta mijloa­celor financiare, obstructiile la nivel administrativ si strategiile de excludere care vizeaza populatia sa­ra­ca, nu doar roma, a Romaniei.

Dens si complex ca analiza e si studiul Romantism si tigani al lui Stefani Kugler de la Universitatea din Trè­ves, care deconstruieste proiectia romantica asupra tiganului, vazuta ca "element constitutiv al paradigmei moder­ne, cu radacini in iluminismul tarziu".

Savuros, imbinand umorul cu eruditia, eseul lui Jèta Dùka vorbeste despre practicile divinatorii asociate de obicei cu etnia roma, aratand care e partea de mit si care de realitate a acestei perceptii, in diverse co­mu­ni­tati de tigani, dar si in afara lor. A controla soarta, a sta­pani destinul par a fi raspunsuri posibile la sentimentul de nesiguranta si suferinta, iar prezicerile se in­­te­meiaza adesea pe o fina observare psihologica si socia­­la a celui care solicita sa i se ghiceasca viitorul si a antu­ra­jului acestuia.

Lucruri interesante aflam din acest catalog despre re­latiile familiale si importanta lor pentru romi, despre or­ganizarea puterii "celor fara de putere" si punerea ei in scena si mai ales despre practicarea unei justitii comunitare (divano si kris), despre diversele alte componente ale unei culturi romani, care nu e prezentata si expusa doar in dimensiunile ei folclorice (dansuri, muzica), ci mai ales in cele ale vietii de zi cu zi. Pentru cu­noas­terea acesteia, o cale de explorare ne-o ofera si interviurile Elisabetei Danciu cu doua persoane din comu­ni­tatea de caldarari (din zona Caransebesului), din doua generatii, ilustrand moduri diferite de raportare la propriul grup si la ceilalti (tiganii paureni, carami­da­rari sau romanii din zona).

Nu sunt ignorate desigur nici istoriile tragice, "acel trecut care refuza sa devina trecut", plasandu-i pe tigani sub semnul stigmatului: de la sclavie la expulzari, de la de­portari la Holocaust (cf. studiul lui Claire Auzias de­spre persecutiile tiganilor in Europa).

Perspectiva de ansamblu e cea a unei avansari, pe mai multe paliere, spre miezul unei identitati ce se ofera cunoasterii si reprezentarii ca o succesiune de pro­be pe care le are de traversat strainul, gagiul, cel neini­tiat. Prin interactiuni de tot felul, in care suntem pe rand insideri si outsideri, suntem invitati sa reflectam la ce e in cele din urma identitatea, dincolo de, sau, dim­po­triva, aflata sub tinta provocarilor ideologiilor.

Ma razumesti, fata mea...

Din unghiul unei experiente de teren, pe valea Mo­ra­vei (2002), acelasi tip de interactiuni, prin care se negociaza sensuri si cunoastere, il experimenteaza, descrie si comenteaza Otilia Hedesan in Ma razumesti, fata mea...**

Considerati tigani romani de populatia sarba in mij­lo­cul careia traiesc si de la care imprumuta numeroase cuvinte, considerandu-se ei insisi čisto romani (desi ro­ma­na e pentru ei o limba ce tine exclusiv de oralitate) si mai rar tigani, rudarii din satul Trežnjevica vorbesc o limba romaneasca arhaica, varianta de romana vorbita, a carei analiza, desfasurata pe multe pagini, con­fir­ma migratia stramosilor lor din Banat spre aceste locuri, "la cumpana dintre secolele al XVIII-lea si al XIX-lea". Fapt confirmat si de surse istorice, din care se poa­te deduce presiunea facuta de habsburgi asupra acestor gru­puri de tigani pentru a se instala dincolo de granita Banatului si a Imperiului, ceea ce a dus la valuri succesive de migratii spre Vest si Sud-Vest.

Transcrise si redate integral (in limba in care au fost rostite, dar si in romana literara), cele sase interviuri realizate de Otilia Hedesan (imprimate pe un CD care insoteste cartea) vorbesc nu doar de amestecul lim­bi­lor, ci si de decalajele generationale in raportarea la o traditie conturata in termeni etnici, religiosi si profesionali (rudarii prelucrau in mod traditional lemnul si plecau la distante uneori destul de mari pentru a-si vin­de produsele, meseria aceasta influentand esential felul in care e ocupat si definit spatiul sau divizat timpul anual, intr-un timp al sarbatorilor si un timp al mun­cii).

Cercetatoarea timisoreana a avut buna intuitie de a aborda comunitatea studiata nu doar prin vocea si mar­tu­ria celei considerate detinatoarea fidela a traditiei (Pauna), ci si prin vocile altor actori din comunitate (Ruja, Milan, Bože, Milanka si Milenko). Printre aces­tia, Ioana, reprezinta outsiderul, ea impartasind cu ro­ma­nii din Romania, de unde plecase doar in urma cu doi ani (din Galati), o privire situata in perspectiva celui care reprezinta o instanta critica si asuma un rol civilizator.

Alta este insa modalitatea de a se apropia de realitate de pe pozitia de outsider a antropologului. Vocile mar­torilor compun perspective intretaiate si grade de asu­mare diferite ale unei identitati comune si mai ales a ceea ce am putea numi un sistem traditional de viata si gandire. Ele o conduc, insa, pe cercetatoare spre refa­ce­rea din interior a sistemului de credinte si practici ma­gico-rituale care articuleaza relatia dintre sacru si pro­fan (in centrul careia sta " femeia cazatoare", ade­va­ra­ta samanita, capabila sa alunge bolile si sa-i intoarca din drum pe morti), iar pe de alta parte ii permit sa ur­ma­reasca felul in care e problematizata identitatea etnica a grupului. Declarandu-se čisto romani (romani cu­rati), rudarii vorbitori de romana o fac, cum observa O. Hedesan, cu cuvintele limbii sarbe, iar romanitatea lor e raportata mai degraba  la pravo romani (romanii ade­va­rati), care traiesc in satele din Timoc, decat la cei din Romania.

Jocul dintre a fi roman si/sau a fi tigan secondeaza alte tensiuni, ca cea dintre satul vechi din deal, cantonat in traditie si sarac si satul nou, din vale - teritoriu cu­cerit de cei care s-au imbogatit lucrand in Occident - sau cea dintre sedentarism si nomadismul periodic.

Reusind sa ordoneze coerent lumea explorata, fara a renunta la a-i dezvalui dinamica interioara si a o surprinde ca devenire, O. Hedesan ilustreaza convingator, felul in care un teren "strain" se constituie ca un camp de interactiuni si un laborator metodologic si teoretic.

* Attention, Tsiganes! Histoire d’un malentendu (sous la direction de Corina Ciocarlie et Laurent Bonzon), Publications sciéntifiques du Musée d’Histoire de la Ville de Luxembourg, tome XI, Luxembourg, 2007, 395 p.

** Otilia Hedesan, Ma razumesti, fata mea... Note de teren pe Valea Moravei, Bucuresti, Paideia, 2007,

341 p.

RODICA CULCER

Cine vrea sa-i integreze pe romi?

Duminica, 20 iulie, exact in ajunul lan­­­sarii recensamantului "noma­zi­lor" din Italia, la jurnalul TVR a fost difuzat un reportaj despre romii care locuiesc in ta­­berele de la periferia Romei. Cu sinceritate si zam­be­tul pe buze, acestia decla­rau ca nu sunt preocupati nici de recen­sa­­mant, nici de amprentare, si ca o duc foarte bine in Italia, adunand cabluri de cu­pru din pubele. Atat de bogate erau pu­belele italienilor incat - sa vezi si sa nu crezi! - unul dintre cei intervievati a ga­­sit acolo "aruncate" cincizeci de grame de aur. Aceiasi romi declarau ca cer­si­­tul in Italia este foarte productiv, pentru ca le per­mite sa obtina usor 15-20 de euro pe zi.

Nici vorba de revolta fata de ma­su­ri­le impuse de autoritatile italiene, fapt ce sugereaza ca intre romii de la marginea Cetatii Eterne si ONG-urile care se ocupa de ei exista o distanta foarte ma­re. Cum tot o dis­tanta enorma exis­­ta in­­tre romii din taberele de nomazi si romii din Bu­zesti, ju­de­tul Giurgiu, de pil­da, care tra­iesc in adevarate pa­late, con­struite pentru a lua ochii lumii. Daca intri in aceste pa­late poti constata ca in baile pla­cate cu marmu­ra gasesti o toa­leta, dar nu exista si chiu­veta aferenta, sau lip­seste har­­tia igienica. Re­por­terii care au inves­ti­gat fenomenul "pa­latelor tiga­nesti" spun insa ca romilor bogati putin le pasa de cei saraci, ba chiar ii dis­pre­tu­iesc si-i umilesc de cate ori pot. De alt­fel, cu exceptia unei mici eli­­te educate de romi care, spre cin­stea lor, se chinuiesc sa imbu­na­ta­teas­ca si­­­­tuatia si repu­ta­tia et­ni­ei lor, din co­­mu­ni­tatile de romi nu parvin prea multe semnale privind do­­rinta de in­te­grare. Dim­­po­triva, copiii nu sunt lasati sa mear­­ga la scoala, mai ales fe­te­le care sunt obli­gate sa se ca­sa­to­­­reasca la 12 ani - fara sa se mai scan­­da­li­­zeze nici doamna Bertzi, nici mi­nistrul Ni­colaescu.

Se naste firesc intrebarea: oare ro­mii vor cu adevarat sa se integreze intr-o societate in care, pe langa "drepturi" (in­­­­telese adesea ca privilegii, donatii, aju­­­toare), exista si reguli si responsa­bi­li­tati? Pentru multi proprietari de palate ti­­ganesti aceas­ta ar insemna sa-si deschida un rol fis­cal si sa plateasca impozite si asi­gu­rari sociale si de sanatate. Cu acest pret, integrarea nu pare interesanta.

Daca suntem insa cinstiti si citim pu­ti­na istorie, ne dam seama ca ideea in­te­gra­rii romilor in societatea reglementata este destul de noua. Secole de-a ran­dul, romii au trait la marginea socie­ta­tii, fie ca era vorba de Persia, de Impe­riul Bi­zan­tin sau de cel Otoman, de Ma­rea Bri­ta­nie (caci au ajuns si acolo) sau de Cen­trul si Estul Europei. Au pro­fi­tat de sla­bi­ciunile si coruptia majorita­ri­lor, asa cum fac si astazi in Ro­ma­nia, unde cla­nurile tiganesti nu ar fi prosperat fara coruptia din magistratura, politica si administratie. In con­cluzie, ei nu pot fi integrati nici peste noapte, nici cu for­ta si, mai ales, nu pot fi integrati de state slabe si corupte, unde este mai ren­ta­bil sa incalci legea decat s-o res­pecti. Iata de ce in Spania integrarea romilor a avut un succes mult mai mare decat in Eu­ropa Centrala si de Est.

Nu in ultimul rand, trebuie sa re­cu­noastem ca integrarea ar duce inevitabil la disparitia unui anumit mod de via­­ta, la o ruptura intre ge­ne­ratii. Nici­o­da­ta acestea nu se petrec fara crize majore, iar sinuciderea unei tinere rome, acum doi ani, pentru ca familia nu voia s-o lase sa studieze este un semn al unei astfel de crize, ca si situatia altei ti­nere rome, consemnate de The Eco­no­mist, care, desi era premianta, a fost retrasa de la scoala de familie si data pe mana unor proxeneti care o obli­­ga sa se prostitueze undeva in Euro­pa. Atat de spe­riata este aceasta ta­na­ra ca familia o va gasi oriunde in lume, incat a refuzat toate ofertele de ajutor din partea or­ga­ni­­zatiilor ca­ritabile.

Din pacate, asemenea situatii de­pa­sesc atat ONG-urile, cat si guvernul ro­man sau UE, caci ce rost are sa torni mi­­liarde de euro in progame pentru romi daca ele sunt administrate de o ad­­mi­nis­tra­tie natio­na­la slaba, incompetenta si corupta.

Ce-i de facut in conditiile date? In as­­tep­tarea unui proiect curajos si in­te­li­gent si, mai ales, a celor capabili sa-l puna in aplicare, probabil ca am putea in­­­cepe cu o discutie ones­­ta, fara menajamente, tabu-uri si re­ti­neri despre starea de fapt.

ANDREI CORNEA

Muzica - "dexteritate" sau centru curicular?

Toti deplangem cresterea crimina­li­ta­tii si adesea, corect politic sau nu, ridi­cam un deget acuzator spre romi. Ceea ce, chiar daca uneori e exagerat, nu e to­tusi fara o baza faptica reala. De vina - spun atunci, intr-o voce, guvern, orga­ni­za­tii nonguvernamentale, organizatii eu­ro­­pene si asociatii ale romilor - e slaba "integrare sociala" a romilor. De acord, dar cum s-o imbunatatesti? Unul dintre mijloacele cele mai importante este, desi­gur, scoala. Numai ca aici apare dificulta­tea. Copiii romi nu se duc la scoala - in­­tr-o insemnata proportie - sau absentea­­za mult, sau abandoneaza scoala. Cauza: lipsa de "integrare sociala" a parintilor. Ur­marea: lipsa de "integrare sociala" a co­piilor. Si avem un cerc vicios, greu de frant.

Ai putea rupe cercul, macar partial, daca copiii romi ar afla nemijlocit mai mult interes in scoala si in activitatile de acolo. Macar ei ar dori, in aceste conditii, sa se duca la scoala, iar rezultatele ar pu­tea deveni, in timp, semnificative. Dar cum sa obtii acest deziderat? E clar ca, asa cum e scoala conceputa acum - ma re­fer la scoala primara, dar si la gimnaziu - aproape ca descurajeaza de la inva­ta­tura pe orice copil, indiferent de natio­na­litate, etnie si toate celelalte. Desigur, scoa­la ramane indispensabila - ca un me­di­cament amar insa. Intrebarea este: n-ar putea ea deveni si placuta, mult mai atrac­tiva decat este - ceea ce ar ridica rata scolaritatii tuturor, dar mai ales a co­pii­lor romi, cu urmare a scaderii analfabetismului si a ameliorarii celebrei "integrari sociale"?

Dupa parerea mea, exista o metoda sim­pla in esenta, chiar daca nu tot atat de simpla in fapt, care are avantajul de a putea fi aplicata treptat, pe masura po­si­bi­litatilor locale. Anume: introducerea ar­telor si, in special, a muzicii in curicula scolara elementara nu ca o materie au­xi­liara, o "dexteritate", asa cum este cazul acum, ci ca o materie principala, ca un fundament curicular al celorlalte materii.

Ca exista un talent nativ, foarte ras­pan­dit si adesea exceptional, al romilor pen­tru muzica - e un lucru bine stiut. De ce, insa, acest talent sau, oricum, inte­res pentru muzica si arte al lor, dar si al res­tului copiilor nu e decat vag speculat pen­tru a-i determina sa vina la scoala, nu pot intelege. Asadar, de ce sa-i inveti cu chin literele pe copii, cand ai putea sa-i inveti mult mai usor notele muzicale? Apoi ii vei invata si literele si va fi mai simplu si mai atractiv. Dar lucrurile nu se opresc aici. Studiul muzicii, facut de timpuriu si cu mestesug, nu inseamna doar o tehnica si imbunatatirea perfor­man­telor native ale urechii si vocii. Nu in­­­­­seamna numai ca un copil rom sa in­­vete sa cante la un instrument. Inseamna si ca el sa simta ca face o activitate, cotata im­portanta, pe care poate s-o faca eventual mai bine decat un copil nerom, si care il atrage. El poate arata ca e bun sau mai bun decat altii la o disciplina devenita de baza. Poate lua premii ceea ce il va face sa se simta mai important si mai valoros. Evident ca ii va placea sa se duca la scoala in aceste conditii, iar "inte­gra­rea sociala" va fi facilitata.

Dar - se va spune - cum vor invata co­piii aritmetica? Studiind raporturile nu­merice dintre sunete, care le fac pe acestea sa sune armonic sau, dimpotri­­­va, dizarmonic. Cum vor invata sa citeas­­ca? Citind si descifrand cantece. Cum vor face educatie fizica? Dan­sand pe muzica si pregatindu-se fizic pen­tru a dansa cat mai bine. Cum vor avea primele cunostinte de istorie si de geo­grafie? In­­va­tand cantece din trecut, in­­vatand cantece ale diferitelor popoare - ceea ce, desigur, va contribui si la inva­ta­tul unor limbi strai­ne. Materiile vor deveni astfel agreabile si concrete, cu o finalitate directa si imediata, pierzand ra­cea­la si neutralitatea cu care sunt preda­te in scolile "normale". Desigur, in avantaj vor iesi toti, nu numai copiii romi.

Mai mult: nu doar cunostinte si aptitudini pot fi invatate cu ajutorul muzicii, al dansului si al artelor in general, dar si de­prinderi si atitudini ale personalitatii in formare. A canta in cor, de pilda, presupune cooperare cu ceilalti, punere in or­dine cu intregul si cu sine. Nu este vorba numai despre o chestiune de voce sau de ureche, ci despre un control si un auto­con­trol psihic. Copilul care va invata sa can­te in cor, va socializa mai usor, deoarece isi va regasi mai lesne in grup rolul care ii revine si i se potriveste. Aici sta, de altfel, marele avantaj al invata­man­tu­lui muzical pentru copii - nu doar copiii romi: iesirea din neutralitatea indiferen­­ta a abstractiilor scolare care ii plictisesc de moarte pe copii si care nu au decat o mica influenta asupra personalitatii lor. Practicarea si studierea muzicii - in felul in care se cuvine sa fie practicata de co­pii - ca centru curicular si nu ca un auxi­­liar, dimpotriva, ar dezvolta cunos­tin­tele laolalta cu depinderile si persona­li­tatea si nu le-ar mai separa.

De fapt, nu propunem noutati. Daca Platon cerea ca educatia primara a viitorilor filosofi-conducatori ai cetatii ideale sa se bazeze pe muzica, putem si noi sa ce­rem ca educatia cetatenilor nostri - ne­fi­losofi si nu neaparat conducatori - sa plece de la muzica. Ca acest lucru presupune reforme fundamentale, e limpede. Dar ele se pot introduce treptat si ince­pan­du-se cu zonele in care copiii romi reprezinta un procent insemnat din popu­latia scolara mica. Nu avem profesori pregatiti? Trebuie totusi inceput de undeva. Ca reformele costa, e adevarat. Dar nu costa mai mult criminalitatea si anal­fabetismul unei populatii?

Am plecat de la "integrarea sociala" a co­piilor romi. Dar problema nu sunt, de fapt, copiii romi, nici macar romii, ci oamenii in general; si nu numai "integrarea sociala" e in discutie aici, ci, in ultima instanta, integrarea omului in lume si in univers. Or, cunoasteti vreun alt ve­hi­col mai potrivit acestei "mari integrari" de­cat muzica?

ALEXANDRU MATEI

Fenomenologia spiritului rom

Dincolo de retorica importata a drep­turilor minoritatilor, a multicul­tu­ralis­mu­lui, integrarea romilor nu mai pare o tema de discurs prescrip­tiv care sa se poata dispensa de un stu­diu de feza­bi­li­ta­te. Notiunea de cul­tura insasi a intrat intr-o criza de obiectivare, dar asta pen­tru ca, in prea­labil, intrase intr-una de su­biec­ti­vare. In momentul etnologic al cul­­tu­rii occidentale - si spun asta in anul 100 de viata a lui Claude Lévi-Strauss - subiectivarea prin cultura e una dintre problemele nou aparute in re­flec­tia antropologica. Intrebarea pe care astazi si-o adreseaza siesi oc­ci­dentalul este de tipul: casatoria din­tre romi mi­nori trebuie luata ca un fapt de cultura care cere o her­me­neutica sau ca un delict care cere re­gu­larizare? In numele multi­cul­­tura­lis­mului, alegem varianta unu. In nu­mele politicului, pe a doua. Pro­ble­ma este ca nu mai stim exact daca ceea ce este cultural trebuie subsu­mat poli­ti­cu­lui sau invers. Nu mai stim daca noi ne aflam aici sau daca noi, cei care cu­noas­tem, noi cei care fa­cem - caustic spus - filozofia cul­tu­rii, nu suntem me­reu acolo, de unde niciodata n-avem cum sa fim in ade­var.

Chestiunea culturala a luat am­ploa­re din momentul in care reflectia occi­den­ta­la a inceput sa tematizeze tot mai vo­ios alteritatea. Politica de stân­ga n-a aju­tat foarte mult aici, pen­tru ca scopul ei era sa reduca al­te­ritatea. Gandirea de stan­­ga, care i-a urmat in ultima parte a seco­lu­lui tre­cut, a facut ceva mai mult: a pus in­­trebari, dintre care unele urmau sa se transforme in alte intrebari pe care, oda­ta formulate, le poti purta cu satisfac­tie in tine si cu care poti fi in­gropat fe­ri­cit. Intrebari legate de co­munitate si soli­da­ritate, de pilda. Apoi, gandirea ger­ma­na, prin vocea lui Peter Sloterdijk, s-a intrebat da­ca nu cumva n-am fost paca­liti de cul­tura si ne-am intors, pentru ca ne-am enervat, impotriva ei. Pe scurt, in­­tre­barea ce inseamna uma­nul este una ve­che, dar reformulata as­tazi tocmai pen­tru ca raspunsurile de pana acum n-au fost satisfa­ca­toa­re. Aceasta este situatia in care ne aflam azi: pe langa faptul ca nu pu­tem defini omenescul - adica "ace­lasi" - ni se inghesuie in coasta o mul­­time de revendicari de acces la ceea ce nu stim inca de unde pana unde e.

Dupa ce muncitorii, femeile, ti­ne­rii, evreii si alti "altii" au inceput sa vor­beasca ei insisi despre ei, la ca­pa­tul unei crize politice pe care au la­sat-o, in cele din urma, in sarcina agitpropului de ser­vi­ciu, au reusit sa iasa din tabara in care fusesera asezati pentru a primi arme si au in­­ce­put, pur si simplu, sa traiasca prin­tre noi, ca noi. Muncitorii au de­venit bur­ghezii societatii postindus­tria­le (nu si in România, inca), fe­mei­le au alimen­tat si intretin un consu­mism, un imagi­nar feminin - discurs deja traditional -, in vreme ce tinerii sunt cei pentru care exis­­ta toate gadgeturile acestei lumi; o filo­zo­fie, o muzica, o arta, tot ceea ce se nu­­mes­te astazi urban si presupune com­binatia de angajament ecologic si de­ten­ta in­di­vi­duala in societate prin care "eu" pot fi cel mai bun prie­ten al meu pe Pa­mant.

Cu romii, insa, e mult mai com­pli­cat. Ei nu vor, deocamdata, sa vor­beasca. Si nu sunt singurii. Indienii din Canada si Statele Unite, abori­ge­nii din Australia si Noua Zeelanda, diverse triburi din Ame­rica de Sud si din Africa ecuatoriala, toti acesti "alti" oameni functioneaza pe un alt ritm cultural, decat cel in care ne-am nas­cut si gandim noi. Sigur, unii din­tre ei evadeaza si devin Madalin Voi­cu sau Aura Urziceanu. Tot asa cum si unii din­tre noi sufera accidente si de­vin ei… Di­fe­renta lor nu este una de identificat in­­tr-un sistem binar; e la fel ca notiunea de dé-raison, intre ra­tiune si i-ratiune. Romii nu sunt nici cei rai, nici cei buni. Din perspec­tiva noastra, a celor de dina­un­tru, ei sunt, cel mai adesea, rai pentru ca nu ne asculta. In epoca igienei, ei sunt la fel de murdari cum eram noi cand­va. In cea a muncii, ei lenevesc. In epoca na­ta­li­ta­tii de austeritate, ei su­praproduc. Cand toti sunt tristi, ei se distreaza, cand copiii altora se joa­­ca, ai lor se ca­sa­to­resc.

Singura solutie pe care o vedem este, deci, integrarea. Cum? Ducan­du-i la tea­tru, la film, dandu-le carti, plim­­bandu-i prin lume, cumparandu-le mobila si inva­tan­du-i sa scrie? Da, si­gur, asa ar fi daca ei ar fi copiii nos­tri. Dar, dupa cum stim, ro­mii reu­sesc, atunci cand sunt impreuna, sa danseze in ritmul lor, indiferent de ceea ce se aude de jur imprejur. Ei re­fu­za - sacrilegiu! - sa intre in sa­lo­nul in­­so­­rit al "constiintei de sine" si stau ca un spin in ceafa noastra: ne fura, put, va­ga­bon­deaza, pacalesc, omoa­­ra, nu invata. Numai ca integra­rea se face astazi altfel: de la sine. De aceea, zic, romii n-au prea multe sanse de supravietuire, la scara is­to­ri­ca. Mobili, tinerii romi vor putea, cu timpul, sa se raspandeasca tot mai mult in lume si sa aleaga sau ca­lea cea buna - integrarea - sau pe cea rea - izolarea si suferinta pe­dep­se­lor: i-ratiunea sau ra­tiu­­nea. Ei vor in­ceta sa fie acest tertium datur care ne fura din buzunare si ne populeaza te­lenovelele. Pentru propriul be­­ne­fi­ciu, romii vor ajunge - au si in­­ce­put s-o faca - la constiinta de sine prin gestul artistic. Desavarsit, orice gest ar­tis­tic este o miscare morala, iar din acest moment ei vor putea fi, in fine, ei insisi. Numai ca ceea ce va lipsi atunci va fi toc­mai comunitatea care-i constituie ca "alt­fel". Mo­men­tul in care romii vor incepe sa-si pu­na lor insisi intrebari coincide cu mo­­mentul integrarii lor absolute in ci­vi­li­zatia occidentala: va fi clipa in care ne vom intreba, noi - noi ca toti -, zadarnic, cine sun­tem, fata de ce si cine ne vom mai pu­tea defini? Pa­na atunci, insa, carpe diem pentru cei care nu stiu la­ti­na!

DAMIAN DRAGHICI, un lautar roman in clubul "Mensa"

Am inteles, in Romania, ca pot sa ajut oamenii prin muzica

Damian Draghici s-a nascut la Bucuresti, intr-o familie cu o traditie muzicala de 7 generatii. Canta la diferite instrumente de la varsta de 3 ani. Cand a implinit 10 ani a hotarat ca naiul este marea sa pasiune. La varsta de 15 ani era considerat deja un copil minune, cantand si inregistrand impreuna cu Orchestra Radio. In timpul comunismului a reusit sa fuga din tara, ajungand in Grecia. A cantat o vreme pe strazi apoi prin cluburi. Talentul sau nu a ramas necunoscut pentru multa vreme. Compania Sony l-a descoperit si l-a consacrat in intreaga Europa. A avut, de asemenea, sansa de a sustine o auditie in fata reprezentantilor prestigiosului colegiu de muzica Berklee din Boston, care i-a oferit imediat o bursa integrala de studii. A fost desemnat, de catre presedintele Romaniei, Ambasador pentru Minoritatea Roma in Anul European al Egalitatii de Sanse pentru Toti. Este un artist care produce, compune si interpreteaza muzica.

In ultima vreme, a inceput sa compuna si muzica pentru film. A inregistrat 17 albume impreuna cu Sony, BMG si EMI. A castigat un Premiu Grammy impreuna cu Paul Winter. A atras atentia lumii asupra naiului romanesc traditional. Combina stiluri diverse - jazz, rock, electronic, tiganesc, clasic si post hip-hop - pe care le transpune intr-un limbaj artistic inedit. In 2001 a sustinut, in fata unui public de 72.000 de oameni, cel mai mare concert al sau in Romania - Damian’s Fire - cu 150 de muzicieni. Damian are o tehnica speciala (triple-tongue staccato) care ii permite sa cante la nai de trei ori mai repede decat un naist obisnuit; asa si-a obtinut porecla de "Viteza luminii". Totodata, este singurul naist capabil sa cante la acest instrument diatonic in Sol Major cromatic in toate cele 12 tonalitati.

Damian Draghici a fost si coordonatorul evenimentului Anul Nou al Integrarii, organizat pe 31 decembrie 2006, in Piata Universitatii, cu participarea oficialilor europeni. Ultimul sau album, Onessness, reuneste invitati speciali, precum: Orchestra Simfonica din Londra, producatorul/chitaristul Michael Brook, cunoscutul vocalist camerunez Richard Bona, renumita cantareata de opera Sasha Lazard, chitaristul Miroslav Tadić si Mike Miller, percutionistul Louis Conte, bateristul Vinnie Colaiuta si basistul Abraham Laboriel.

D-le Draghici, proveniti dintr-o familie de lautari. Era imposibil sa nu aveti lega­tu­ra cu muzica. Cum ati inceput sa cantati, cine v-a indrumat la inceput?

Nu am fost indrumat de nimeni. Mi s-a impus sa fac lucrul asta. Si mi s-a im­pus intr-un mod romano-balcanic, extraordinar de agresiv: "Pune mana sa inveti me­serie sau te duci la furat!". La momentul ala, fiind copil in varsta de 3-4 ani, mi-aduc aminte numai la nivel de sub­con­stient. Dupa ani si ani de studii si de psi­hologie si incercari de regasire a propriului "eu", undeva pe la 32-33 de ani, am avut indoiala ca nu am fost facut pen­tru muzica. Cu toate ca, de-a lungul anilor, se dovedise ca sunt talentat la asta, am crezut ca este doar ereditatea, caracterul, personalitatea mea, ambitia si per­se­verenta care, de fapt, ma ajuta sa fac orice. Ca sa ma intorc la inceputuri, pur si simplu mi-a fost impusa meseria asta si am inceput sa cant prima data la tambal, cand aveam 3 ani. In familie erau in­stru­mente in toata casa; aveam un contrabas, un acordeon, o vioara, un tambal. Toti cantau la ceva. De la 3 la 10 ani am tot trecut de la un instrument la altul, pen­tru ca ma plictiseam. Incepeam, eram foarte talentat, profesorul zicea: "Ba­­iatul asta a invatat intr-un an cat invata altii in zece", dar dupa cateva luni ma plic­­tiseam. Dupa tambal am trecut la pian, am studiat pianul clasic, dupa care am tre­cut la contrabas, in Scoala de muzica din strada Vasile Lascar. Dupa care am tre­cut la tobe, la acordeon, la toate instrumentele. Dar nu am trecut de la un in­strument la altul asa, pentru o perioa­­da de o saptamana sau doua, ci pentru un an, un an si jumatate. De la 10 ani, pur si simplu devenisem, intr-un fel, coada tur­mei. Toti copiii celorlalti lautari erau foar­te buni la ceea ce faceau ei. Nu pentru ca erau mai talentati ca mine, ci pentru ca aveau deja in spate 5-6 ani de stu­diu la un instrument.

Atunci, bunicul meu i-a spus lui taica-miu: "De ce nu-l ducem la frate-meu, la Damian Luca (care era pe timpul ala un naist foarte cunoscut), poate sa in­­vete macar naiul...". Au gasit niste mo­tive ridicole: poate tambalul e prea greu sa-l care, pian n-o sa gaseasca, dar na­iul il baga in buzunar si canta cu el. Si m-au dus la unchiul meu, care, pe timpul acela, era foarte ocupat. Am avut o lectie cu el in februarie sau martie, inca una in iu­nie si in iulie a fugit din tara, pe undeva prin Belgia. Pur si simplu, din momentul acela am inceput sa invat de unul sin­gur. Dar inca nu gasisem cheia, nu se in­­tam­plase nimic. Si, la un moment dat, la un ansamblu la care ma duceam pe vremea aceea, la UTC, baietii cu care can­tam s-au oprit toti in timpul cantarii si m-au lasat pe mine. In momentul acela m-am simtit foarte rusinat, pentru ca mi-am dat seama ca nu stiam nimic, can­tam prost. Atunci a fost pentru prima da­ta cand personalitatea mea a iesit in evi­denta, pentru ca am inceput sa realizez ca am ambitie. In urmatorii doi ani am inceput sa studiez cate 12-14 ore pe zi, pana cand pur si simplu imi curgea san­gele din buza. Cand m-am dus inapoi la ansamblu, au inceput sa-si dea seama de talentul meu. Dupa aceea am inceput co­laborari cu Orchestra Ra­dio, cu ansam­blu­rile Rapsodia, Ciocar­lia, toate ansam­blu­rile folclorice de atunci. Dar nu uitati ca eu nu aveam nici­­un fel de studii muzi­ca­le la nai, doar doi ani la o scoala de mu­zi­ca la contrabas.

Dar stiati notele muzicale?

Invatasem notele, stiam sa citesc par­ti­tura pentru fiecare instrument, dar nu eram un virtuoz la un instrument anume. Cred intr-un fel ca lucrul acesta mi-a prins foarte bine. Majoritatea artistilor, si muzicieni, si lautari, se bazeaza pe un sin­­gur instrument, devin foarte buni la o anu­­­­mita specializare muzicala. Eu am ajuns sa devin producator muzical si mi-am dat seama ca toate lucrurile pe care le fa­cu­sem in copilarie ma ajutau sa pot sa cu­leg sunete si idei dintr-o biblioteca virtuala si sa pot sa le spun muzicienilor cum ar trebui sa sune o piesa. Sau pot sa iau un instrument si sa fac o de­mon­stra­tie a ceea ce vreau sa aud de la ei. Nu sunt cel mai bun virtuoz la acel instrument, dar sunt capabil sa exprim printr-un alt instrument ceea ce aud. La intrebarea de ce am schimbat asa de multe instrumente, raspund: pentru ca de multe ori nu pot sa exprim la nai ceea ce aud. Cred ca in mintea mea este o orches­tra in­­trea­ga care imi canta tot timpul...

Fuga din tara

Ati fugit din tara cand aveati 18 ani. Fu­ga din tara a fost ceva pregatit din timp sau a fost un impuls de moment?

Eu, la momentul ala, si o spun cu man­drie, pentru ca dupa aceea m-am au­to­educat, nu stiam bine nici geografie. Am vrut sa ajung in Italia si m-am trezit in Gre­cia. Eu am terminat liceul pe cartuse de Kent si pe cafele, ca sa scap de scoala si sa pot sa ma duc sa cant. Foloseam un vocabular de maximum 150 de cuvinte: ce faci, bine, sarmale, duminica, la revedere. Dar important era sa fug de-aici, nu conta unde. Simteam ca ceea ce stiu nu ma va duce prea departe. La 15 ani a tre­buit sa plec intr-un turneu cu ansamblul studentilor de la "Grigore Preoteasa" si nu mi-au dat viza. De-atunci ma gan­deam: "mama, cand ajung acolo..." si in­­tre­­bam oamenii cum se poate ramane "afara". De la 15 si pana la 18 ani si ju­ma­tate, cand am plecat, a devenit o obsesie. Ma gandeam la toate modalitatile, as­cultam povesti. Cantasem cu un an ina­­inte la mare, la Mamaia, si era un tip, care plecase in ‘78, avea deja cetatenie ger­mana si venea in vacante pe timp de vara. Am stat la el in cort si mi-a povestit cum a plecat el o data in ‘75, l-au prins si l-au arestat, apoi l-au eliberat si in ‘78 a trecut granita cu un caine. Cai­ne­le simtea patrulele, era dresat. Am tinut minte asa de bine tot ce mi-a povestit, in­­cat am luat-o pe acelasi drum pe care a luat-o el cu 20 de ani inainte.

Cum ati plecat?

M-am urcat in tren, m-am dus la Ti­mi­soara, de la Timisoara am mers putin mai sus, cu un autobuz, am trecut printr-un sat si de acolo am luat drumul direct in Iugoslavia. In Iugoslavia am mers 5 zile, pentru ca auzisem de la altii ca pe timpul ala se arestau multi romani. Pe timpul ala, am auzit ca Ceausescu facuse o intelegere cu iugoslavii sa dea romanii ina­poi si atunci am stiut ca trebuia sa merg noaptea, deoarece ziua puteau sa ma prinda. Multi oameni m-au intrebat: "Cum de-ai facut asta?". Acum ma gan­desc cum de-am avut curajul asta, pentru ca un om mai matur nu ar fi facut asta. Dupa ce am ajuns la iugoslavi, mi-era frica, tremuram, plangeam. Ma uitam ina­­poi: ce fac?, ma duc inapoi si ma aresteaza? Nu mai era drum de intors. Cred ca asta este un lucru care, de-a lungul ani­lor, mi s-a intiparit in caracterul meu. Iti dai seama ca intri in ceva si ii dai drumul inainte, mergi mai departe. Alt­­fel n-o sa ai niciodata curajul sa intri intr-un proiect nou.

Socul Vestului

Cum a fost contactul cu Occidentul?

Dur, extraordinar de dur. Pentru ca, la 18 ani, auzisem povesti misto, vazu­sem filme americane, capitalismul din min­tea mea era un rai. Grecia, Italia, Spa­nia erau pentru mine America, pentru ca in­­sem­­nau lumini multe, insemnau Coca-Cola, insemnau lucrurile astea foarte sim­ple care ne-au bantuit dupa revolutie vreo 10 ani. Pentru mine, cand am ajuns in Vest, a fost un soc complet. Viata in sine a fost dura, alegerea pe care am fa­cut-o atunci, pentru ca asteptarile mele se bazau pe ceea ce auzisem de la altii. Te astepti la catei cu covrigi in coada. Si eu ma asteptam ca, dupa 6 luni, sa am o casa, o masina si totul sa fie superb. Dupa 6 luni faceam acelasi lucru pe care il facusem in prima zi: cerseam. Cantam pe la mese, intindeam mana si cerseam. Am facut asta un an si ceva.

Si cum s-a produs saltul care v-a impins inainte?

In tot timpul asta, in care cerseam, s-a intamplat sa intalnesc, pur si simplu din gre­seala, oameni importanti. Eu nu stiam ca acolo unde ma duceam sa cant si sa-mi castig o paine veneau intelectuali, oameni de arta, psihologi, filosofi, politicieni, mu­zi­cieni. Unii, cand ma auzeau cantand, imi spuneau: "Vino si tu, am piesa asta de teatru, ai vrea sa canti cu mine?". Eu nu stiam ca era Iannis Markopoulos, marele compozitor. L-am cunoscut pe Xena­kis, venise din Franta. Aveam ceva cunostin­te despre muzicienii clasici, dar nu stiam nimic despre noua generatie a avangardismului, despre Xenakis, Hadjidakis sau Theodorakis. Imi spunea ospatarul de la terasa respectiva: "Vezi ca acolo e Mi­kis Theodorakis" si-i spuneam: "Ooo, foar­te misto. Cine e asta?". In momentul acela, pentru mine o colaborare cu Mikis Theodorakis nu era importanta. Pentru mine era important sa ma duc undeva, sa cant si sa primesc bani. Acum, as da ori­ce sa lucrez cu Mikis Theodorakis. Dar in momentul acela, gandeam doar asa: "E Mikis Theodorakis, si? Cati bani o sa-mi dea?". Incercam sa gasesc locurile cele mai bune unde puteam sa castig bani. Si era un loc unde grecii se duceau sa manance ciorba de burta, dupa ce petreceau toata noaptea prin cluburi. Ii as­tep­tam pe toti sa vina beti la patru dimi­nea­ta, sa le cant. Acolo am cunoscut un tip, care mi-a zis: "Tu vrei sa faci asta pen­tru tot restul vietii tale?" "Nu, dar..." "La altceva canti?" "Cant la pian, dar nu sunt un Horowitz sau Rubinstein". Si mi-a zis: "Hai la mine acasa sa incercam". M-am dus la el, i-am aratat, i-a placut si mi-a dat niste casete audio sa invat melodiile si sa cant intr-un club de noapte. In 5 zile am invatat vreo 200 de melodii, pe care nu le auzisem in viata mea. Am in­­ce­put sa cant cu el si, din momentul acela, a inceput o alta perioada din viata mea.

La inceput, era o combinatie intre su­pra­vietuire si oportunitatea pe care o aveam de a ma afla intr-un context care avea legatura cu muzica, in care lucram cu oameni si eram pe scena, depasindu-mi conditia de cersetor. Foarte multi radeau de mine: "Asta e romanul care nu stie pie­se­le", pentru ca, pentru a canta in cluburile din Grecia trebuia sa cunosti peste 3.000 de piese. De exemplu: trebuie sa te astepti in orice moment ca solistul sa revina la o piesa care se afla in repertoriul grecesc de acum 50 de ani, iar tu trebuie sa o recunosti dupa primele doua cuvinte. Asta m-a ambitionat pe zi ce trecea, ca sa le dovedesc si lor, dar si mie, ca sunt bun in ceea ce fac. In numai doi ani am devenit unul dintre cei mai buni can­ta­reti la clape din Grecia, cu 7-8 clape pe scena, si cantam la cele mai mari cluburi cu cantareti cunoscuti, cum ar fi Lef­teris Pantazis, Anna Vissi. Dar s-a in­­tam­plat ceva atunci si asta a fost declicul intre lautar si artist. La inceput eram platit cu 50 de dolari pe seara, dar nu eram multumit ca nu iau 80; apoi, luam 80 si tot nu eram fericit. Am ajuns la 200, 300, 400 sau 500 de dolari pe noapte. Mi-am dat seama ca nu este vorba de bani atunci cand am organizat un concert cu un prieten de-al meu chitarist, in­­tr-un teatru de 200 de locuri. L-am inchiriat, am platit 300 de dolari, am invitat oameni si n-a venit nimeni, decat fosta mea sotie, prietena si sora lui. Le-am can­­tat noi celor trei. Dar m-am simtit foarte bine si mi-am dat seama: problema e ca vreau sa fiu ascultat. Nu-mi place, acolo unde cant, sa am 2.000 de oameni care beau, arunca cu farfurii, nu-i intereseaza ce cant eu, aud numai furculite si cutite. Atunci am luat decizia sa studiez muzica si mi-am dat seama ca mi-ar placea sa am doar 30 sau 50 de oameni numai pentru mine, care sa asculte muzica mea.

In acelasi an, spre norocul meu, am trimis un demo in Olanda unui prieten al meu, care l-a dat mai departe la un pro­ducator, care m-a contactat si mi-a spus: "Mi-a placut foarte mult. Vrei sa faci un album cu noi?". "Bineinteles!" "Iti dam 5.000 de dolari." "Imi dati si bani?!?" M-am dus in Olanda si am facut pri­mul meu album la o divizie Sony Mu­sic.

Studii muzicale

Cum a fost trecerea de la muzica lau­ta­reas­ca, cu care ati inceput, la alte genuri de mu­zica?

Dupa ce m-am reintors in Grecia, am luat decizia sa nu mai merg in cluburi, ci sa invat sa cant jazz. Erau lucruri care ma tot bantuiau. Tot timpul cat am can­tat in Grecia am cumparat vreo 2.000 de CD-uri. Am avut o perioada cand ascultam clasici, neoclasici. Ascultam de la Bar­tók la Stravinski, Korsakov, Ravel, De­bussy, Sostakovici, Schönberg, Stock­hau­sen. Traiam intr-o alta lume. Ter­mi­nam de cantat in club la 6 dimineata, ma duceam acasa si pana la ora 14 stateam si ascultam Bartók, Stravinski, Histoire du soldat. Stateam ore intregi, ascultam si plangeam, pentru ca voiam sa inteleg ce se intampla acolo si nu puteam, eram ca un om care vede si eram intr-o camera in­­tunecata. Asta era focul meu cel mare: sa invat cum sa compun asa sau cum sa or­chestrez asa, cum foloseste Stravinski su­netele, de ce are toba acolo si de ce in­tra vioara acolo etc. De-aia m-am dus la Conservator, in Grecia. Tin minte ca am avut o intalnire cu Kostas Baltazanis, di­rec­torul Conservatorului, care m-a intrebat: "De ce vrei sa vii la noi?". Am scos din geanta o partitura de orchestra pentru dirijor a lui Stravinski, de la Pasarea de foc, am pus-o pe masa si am zis: "Eu vreau sa fiu ca asta". S-a uitat lung la mine: "Tu vii la noi sa-ti aratam asta?". "Da."

 Cum ati ajuns sa studiati apoi la celebrul Berklee College of Music din Boston?

Am studiat jazz si ascultam foarte mult clasic, dar la 23-24 de ani eram mai rebel si ascultam o combinatie ciudata de Stravinski, Led Zeppelin si Dream Thea­ter. Le spuneam prietenilor mei: "Baieti, vreau sa ma duc la Berklee - nici nu stiam bine sa pronunt bine Berklee -, acolo am auzit ca a studiat Oscar Pe­ter­son si Chick Corea si Al Di Meola, marii mu­zicieni". Si prietenii se uitau lung la mine: "Tu?! In America ai nevoie de multi bani, trebuie sa fii baiat de milionar. Damian, tu esti baiat bun, dar noi sun­tem doar lautari aici". Zic: "Da, dar aco­lo putem invata. Mi-a spus cineva ca au o clasa la care poti sa inveti sa compui ca Stravinski, au o clasa la care poti sa studiezi doar Bartók si o clasa la care poti sa studiezi doar jazz". Se uitau la mine: "Esti chiar nebun". In ‘96, un prieten al meu de la Atena mi-a spus ca vin unii de la Berklee, care sa "vaneze" talen­te. Tin minte ca era 13 decembrie 1996, m-am dus la auditie si le-am cantat la pian, la nai. Am cantat o compozitie de-a mea la pian, care era o combinatie intre avangarda, neoclasic, jazz si putin rock si mi-au spus: "Damian, excelent. Ne vedem in septembrie, cand incepe primul se­mestru al anului". Si zic: "Da, va mul­tu­mesc, dar nu cred ca pot sa ajung la voi". Dupa o luna am primit o scrisoare: "Damian, te felicitam, ai castigat o bursa integrala la Berklee College of Music". Imi trimisesera si niste hartii din care reiesea ca aveam nevoie de sponsor, de cineva care sa ma intretina ca sa nu cer azil politic, de masa, casa, vreo 300.000 do­­lari, plus vize. Le-am dat telefon si le-am spus ca eu nu pot sa-mi asigur toate astea. Si-mi zic: "Da-ne 24 de ore". A doua zi dimineata mi-au zis sa ma duc la Am­ba­sada americana ca s-a rezolvat tot. La Ambasada m-a preluat cineva: "Veniti in­­coa­ce, d-le Draghici. Dati-ne pasaportul! Welcome to the United States!". Era tot ce visasem de la 15 ani, in fiecare zi.

Experienta americana

America a fost asa cum v-ati asteptat?

Nu. Era la fel cum s-a intamplat cu Gre­cia. Cand intri in New York, te-as­tepti sa vezi ceva spectaculos, ca in filme, exact ca in cadrul pe care il filmeaza re­gizorii cand vine elicopterul, nu sa vezi blocurile inalte si intuneric. Incercam sa vad de sus si totul era intunecat si gri. Ni­mic nu era asa cum imi placea mie. Ve­deam gunoaie pe strazi, era o deza­ma­gi­re. Cand am ajuns la scoala, dupa primele doua luni am inceput sa fiu putin deza­ma­git, pentru ca toti profesorii erau prie­te­nosi. Ma duceam la lectia mea, in privat, cantam prost, greseam, si spuneau: "E OK". Mi se parea ciudat, eram obis­nuit ca in Romania, sa mi se dea o palma sau sa mi se vorbeasca intr-un fel in care sa ma puna jos. Abia la Berklee mi-am dat seama ce stiam din Grecia. Profesorii din Grecia n-au avut acces la cunostin­te­le mele, nu-mi dadeau voie sa le explic tot ceea ce stiam. Erau obisnuiti sa cant ca in Romania, unde, daca esti in clasa a IV-a si tu le spui un subiect din clasa a VIII-a, iti spun ca inca n-au ajuns acolo. La cursurile de la Berklee spuneam: "As­ta se poate face asa, sunetul asta vine aici etc". Ei se mirau ca stiam lucrurile astea si ma trimiteau deja la cursurile pen­tru avansati. Un profesor sarb, Ku­le­no­vić, care era acolo de mai multi ani, mi-a spus ca stiu foarte multe, dar ca nu sunt constient de cunostintele mele: "Tre­bu­ie sa iei toate cunostintele tale si sa le pui intr-o singura valiza, pentru ca tu le-ai raspandit prin toata casa". Am mers cu el la o cafea si i-am spus ca as vrea sa in­­­vat mai multa compozitie. Zice: "De ce? Tu crezi ca mai e nevoie de un alt Mo­zart?". "Nu." "Si-atunci, de ce crezi ca mai e nevoie?" "Nu stiu." "De un nou Da­mian, nu de un nou Mozart". Abia dupa doua-trei luni la Berklee oameni care pen­­tru mine reprezentau niste titani mi-au con­firmat ca am talent. Colegii mei din scoala radeau de mine cand ma balbaiam sau vorbeam prea repede si asta devenise pentru mine un complex de inferioritate. La Berklee, de fiecare data cand voiam sa vorbesc, iarasi ma balbaiam, ma simteam inferior, asta pana cand un profesor a venit la mine si mi-a spus ca am ADD (Attention Deficit Disorder - Sin­dro­mul Deficitului de Atentie si al Hiperac­ti­vi­tatii). Nici nu stiam ce inseamna asta. El mi-a spus ca nu pot sa ma concentrez. Cand eram mic, chiuleam de la scoala un trimestru intreg si profesorii spuneau: "Draghici, cu muzica n-o sa faci nimic. Sa vedem, poti sa inveti subiectul asta?". Ma uitam pe carte - am o memorie fotografica, daca citesc o pagina o singura data o tin minte - si spuneam tot subiectul. Profesorul de la Berklee m-a luat cu el la Massachussetts Institute of Tehno­logy, una dintre cele mai bune scoli din lume, ca sa dau un examen pentru IQ. Cand am auzit de IQ am crezut ca am vreo boala si ca ma baga americanii la vreun sanatoriu! Am mers acolo si am dat examenul de IQ, care dureaza vreo doua ore. Am terminat foarte repede, a ve­nit apoi tipul si mi-a zis ca am un IQ ri­di­cat, de 172. Problema cu balbaiala mea era ca gandeam mai repede decat vorbeam. Profesorul m-a introdus ulterior in Mensa, un grup al oamenilor inteligenti, cu IQ ridicat. Am mers la Clubul Mensa si acolo am inceput sa vreau sa invat. Era un grup de oameni din intreaga lume care veneau o data pe saptamana, specia­listi din toate domeniile. Strangeau acolo vreo 20 de studenti, fara bani, fara nimic, doar ca sa-i educe. Veneau Anthony Robbins, Alvin Toffler, vizionarii si oame­nii care decid viitorul nostru. Stateam cu ei la discutii si-mi explicau despre filozofie, filologie, iar eu eram ca un copil intr-un magazin de jucarii. A doua zi ma duceam la biblioteca la Berklee si luam toate cartile despre care se vorbise cu o zi in urma. Acolo a fost cea mai frumoasa experienta din viata mea, pentru ca nu toti oa­menii aveau acces la aceste genii.

Intoarcerea in Romania

Cat timp ati fost plecat din Romania, ati pas­trat contactul cu tara, ati mai urmarit ce se intampla aici?

Nu am avut timp. In viata sunt doua fe­luri de oameni: aceia care fac si cei care se uita la ceea ce fac altii. Mie imi place sa fac parte din prima categorie.

 V-ati intors, pentru prima oara, in tara, in 2001. Cum a fost reintalnirea cu Ro­ma­nia?

Romania din 2001 era cu mult diferita de cea de acum. Am venit aici pentru ca americanii mi-au propus sa fac show-uri pentru PBS - televiziunea publica americana - in Egipt sau Brazilia, pentru peisajul spectaculos. Le-am spus ca sunt din Romania: "Dati-mi ocazia, pe buzunarul meu, sa va duc in Romania doar trei zile. Si daca nu va place Roma­nia, mergem unde vreti voi". Am venit in Ro­mania cu trei saptamani inainte si am facut totul de asa natura incat americanii sa spuna "da". Am aranjat de la ma­sini de paza pana la trasee pe care sa le ur­mam ca sa arate totul frumos, hoteluri, ospatari - totul era ca o piesa de tea­tru, pregatita la minut, la ora: unde mergem, ce facem, cine vine sa-i ia, geamuri fu­murii, cine ii tine de vorba in masina ca sa nu vada o strada mai urata sau nis­te gunoaie, ca totul sa fie perfect. De­cli­cul s-a intamplat intr-o seara, la Doi co­cosi. Acolo era un ansamblu folcloric, erau multi romani, mancau pui la rotisor si ame­ricanii au inceput si ei sa manance cu mana. Am stat la un sprit pana la 4 di­mi­neata si mi-am dat seama ca cel mai important e sa fii tu, sa fii placut pentru ceea ce esti tu. Ei s-au simtit foarte bine in mediul acela si s-au dezlantuit. Si-au rupt camasile de pe ei, au baut, au man­cat, le-au cantat lautarii, au dansat Peri­ni­ta trei ore, au facut toate nebuniile astea. Se uita la mine directorul PBS, care era sef peste 365 de canale, si-mi zice ca fa­cem show-ul in Romania. M-am mutat atunci pentru 4 luni aici si am dat drumul la show. A fost o munca enorma, era o provocare uriasa pentru mine. Dar intrasem iarasi in hora si nu puteam sa ma uit in spate. Pana la urma, spectacolul din fata Casei Poporului a iesit foarte bine.

Daca cuiva i-e foame, in loc sa-i dai un peste, il inveti sa pescuiasca

 Anul acesta ati fost nominalizat drept am­basador din partea Romaniei  pentru Anul European al Dialogului Intercultural. Ce a insemnat asta pentru dvs.?

Am fost onorat de aceasta nominalizare, la un an dupa ce am fost ambasador al egalitatii de sanse. Dar, pentru mine, este important sa mi se decerneze un titlu prin intermediul caruia sa pot face intr-adevar ceva. Ma simt implinit atunci cand prin ceea ce fac ii pot ajuta pe cei din jurul meu. Cred ca asta ar trebui sa insemne cel mai mult pentru noi. Singura modalitate prin care pot sa-i ajut eu pe oameni este prin intermediul mu­zicii. Am participat la toate intalnirile organizate cu ocazia Anului European al Dialogului Intercultural, din Portugalia, la Bruxelles. Am o agenda proprie in acest domeniu pe care as dori sa o realizez in domeniul dialogului intercultural si combaterii rasismului si xenofobiei. Cul­tura, in special muzica, este mijlocul prin care pot fi create punti de legatura, oamenii se pot cunoaste si intelege mult mai usor. La fiecare intalnire la care am luat parte, le spun tuturor ca trebuie luata o decizie. Discutam despre planurile pentru 2011, dar pana atunci e un drum lung si putem foarte bine sa nu mai fim! Hai sa incercam sa facem acum ceva! Atunci cand cuiva ii e foame, cel mai bine pentru el e nu sa-i dai un peste, ci sa il inveti sa pescuiasca. Noi nici nu-i in­vatam sa pescuiasca, nu le dam nici peste si le mai si spunem sa se duca la alta balta.

Interviu realizat de Razvan Braileanu

TRAIAN UNGUREANU

Delincventii din Clejani

Taraful din Clejani este cunoscut in Europa si in intreaga lume cu numele de scena Taraful Haiducilor. Grupul de mu­zi­cieni se pre­zinta ca o introducere obligatorie pentru cultu­ra romani din Bal­cani, fiind descoperit de etnologul Spe­ran­ta Radulescu in anii ‘80. De la inceputul anilor 1990, artistii acestui grup, romi din Cle­jani, cu varste intre 20 si 80 de ani, s-au perindat pe scenele Euro­pei ca megastaruri. Dupa ce a avut cateva concerte in Belgia si a in­­registrat un album sub emblema CramWorld, Taraful din Clejani a parasit Eu­ro­pa pentru a se lansa si pe alte scene ale lumii. Muzi­ca lor ve­sela si plina de energie a devenit faimoasa pentru sunetul spe­cific turcesc cu vechi influente indiene si romani. In pau­zele din­tre concerte, trupa a revenit la viata obisnuita in Cle­­­jani si a can­tat la nunti, inmormantari si botezuri. Dis­cu­rile inregistrate de Ta­ra­ful din Clejani s-au inmultit si au fa­­­­cut ca muzica romilor sa fie acce­si­bila publicului larg ca­re-i include si pe cei care nu sunt, in mod obis­nuit, fani ai muzicii etno.

In 2006, Taraful din Clejani a lansat unul dintre cele mai interesante albume: Mascarada, in care a transpus, in va­rianta romani, operele unor compozitori clasici precum As­turias de Albeniz, In­tr-o piata persana de Ketelbey si Sui­ta de dans de Béla Bar­tók.

Tot ce vrem sa stim despre tigani e ti­gania, acel fel de a fi care dezvolta forme de delincventa sociala nea­batuta. Ti­ganii incalca, desfid si po­cesc normele, cu un profesionalism vatamator si integral. Toate nor­­mele si obisnuintele noastre sigure, incepand cu portofelul si in­­che­ind cu linia vietii din palma, se tem de intal­ni­rea aventuroasa cu tigania.

Mai departe, intervine ipocrizia. Caci pacatul cel mare al parerilor noas­tre de­spre tigani e tocmai vointa administrata ideologic si politieneste de a nega si a ascunde esenta delincventa a tiganiei. Nu e nimic de negat in acest fel de viata pe care il in­­te­legem, de altfel, prea putin. Fai­­moa­sa delincventa tiganeasca se poa­te intoarce impotriva noastra, dar n-a fost in­ventata sau urzita impotriva noastra. A fi altfel, a lua normele la tranta, a le croi buzunar la burta sau a dansa pe muchia lor e mult mai mult si mai complicat decat ne vine sa cre­dem. Altfel spus, ti­ganii nu iau valorile la indoit pentru ca se plic­tisesc sau pentru ca ne-au pus gand rau. Ba exista situatii in care stim ca ne-au pus gand bun. Sau nu va place mu­zica eretica a Tarafului din Clejani?

Daca va place, inseamna ca i-ati prins sau i-ati absorbit esenta delincven­­ta, ca ati lasat naibii conformismul si v-a pla­cut sa trantiti o palma pe curul lat al Vio­ricai, cand le zice mai desucheat. Ta­ra­ful din Clejani in­­­vata, cu o pedagogie pe care n-o pre­­da, ci o injecteaza pana la de­ru­ta totala a canoanelor, adevarul de­spre maretia delincventei. Am inteles de la Cacurica & Co lucruri imposibile, sunete interzise si istorii de inalt caracter ilicit. Am inteles, de pilda, cum si din ce s-a nascut blues-ul. De­mon­stratia a avut loc intr-o carciu­­ma din Bruxelles, a fost in­­registrata, apare pe unul dintre CD-urile tarafului si sta, prin urmare, la in­­de­ma­­na celor ce vor sa cunoasca si sa se con­ver­teasca. O piesa lunga din acordeon, vaier si oftat scoate aerul din sala si sta, ca un ulcer fara leac, langa solo-u­­­rile dure­roa­se ale blues-ului. Unde­va, dedesubt, se aude sau se simte ira­tional legatura vir­tuala cu jazz-ul, iesirea spre soul si posibila acuplare nerusinata cu funk-ul. Res­pectul pen­­tru norma si forma e nul. Un pra­­pad torential de bocete leaga Bos­fo­rul, satele, vai de ele, ale Campiei Du­narii, Chicago-ul cluburilor intunecoase de jazz si blues si sudul neconsolat al plan­tatiilor. Delincventa pura. Abatere si scandal. Intolerabil si inrobitor. Tara­ful din Clejani e vinovat de tiganie in sens absolut si apare in fata completului de judecata mana in mana si catusa la ca­­tu­sa cu preacinstitele si veneratele fete ale ghitarei, sax-ului si vocii ine­ca­te in icnet: Muddy Waters, B.B. King, anonimii agrari ai inregistra­ri­lor lui Lomax. Ba, la o privire mai sta­ruitoare, parca s-ar zari stanga in­cendiara a lui Hendrix.

Dar asta nu e decat parte a ereziei fara sfarsit pe care tigania o pune la arat cli­see si comoditati. Supriza vine pe parte, cum s-ar zice, roma­neas­ca. Taraful din Clejani a oprit demolarea cantecului ba­tranesc. Tot ce s-a pastrat din voinicia se­meata si din barbatia petrecareata a sudului du­narean, de la Clejani si prin muzica de Clejani vine. Cand suie pe doua voci care isi iau gura din gura versul, ba­la­dele cantate de taraf deschid o lespede grea: deodata auzim pana in secolul XIX si mai jos, spre vremuri de haiducie si ibovnicie. Avem un trecut si nu-l mai avem in manuale, ci inauntru, ca o durere in mate. Istoria are miros si chef de vor­ba. Si asta e o faradelege de splen­doa­re nesfarsita, in cazierul tiganiei trase pe muzica, la Clejani.

Net Roma

Romani CRISS - Centrul Romilor pentru Interventie Sociala si Studii

(http://www.romanicriss.org/)

Romani CRISS este o organizatie nonguvernamentala care apara si promoveaza drep­­turile romilor in Romania. Membrii fondatori ai organizatiei sunt: Federatia Etnica a Ro­mi­lor (FER), Centrul de Cercetare a Romilor/Tiganilor al Universitatii René Des­cartes, Paris si Institutul de Sociologie al Academiei Romane. Organizatia a fost in­­fiin­ta­ta in 4 aprilie 1993, intr-o perioada marcata de conflictele violente de la in­­ceputul anilor ‘90. Inca de la inceput, organizatia a abordat problemele cu care se con­frunta romii din per­spec­ti­va respectarii drepturilor omului, folosind instrumente spe­cifice, precum: mediere, litigare si advocacy. Romani CRISS ofera asistenta legala in cazurile de abuz si lu­crea­za pen­tru combaterea si prevenirea discriminarii rasiale impotriva romilor in toate do­me­nii­le vietii publice, inclusiv in educatie, anga­ja­re in campul muncii, locuinte si sanatate.

CRCR - Centrul de Resurse pentru Comunitatile de Romi

(www.romacenter.ro)

CRCR este o organizatie nonguvernamentala infiintata in 1999 de Fun­da­tia pentru o Societate Deschisa. Activitatea sa a inceput in ianuarie 2000 si are misiu­nea de a contribui la ameliorarea conditiilor de viata ale comu­ni­ta­ti­lor de romi din Ro­mania. CRCR incurajeaza dezvoltarea unei noi elite de romi, dar si crearea unei retele eficiente de organizatii neguvernamentale ale romilor care sa ofere, in par­teneriat cu autoritatile si comunitatile locale, solutii con­crete la problemele spe­cifice aparute. A derulat proiecte precum:  In­struc­to­rii romi - agenti ai dez­vol­ta­rii comunitatilor rurale interetnice, Servicii sociale acre­ditate de ocupare a fortei de munca în comunitatile de romi, Dez­vol­tarea profesionala pentru cadre didactice rome. In domeniul vizual, CRCR a initiat proiectul  Roma Culture TV, al carui obiectiv a fost sa contribuie la schimbarea perceptiei romilor din România, prin rea­lizarea a 10 filme documentare de­­spre traditiile si cultura romilor.

Fondul de Educatie pentru Romi

(www.romaeducationfund.org)

In iulie 2003 a avut loc in Budapesta prima conferinta regionala de inalt nivel pen­­­tru Romi: Romi intr-o Europa Extinsa: Provocari pentru Viitor. Tarile par­ti­ci­pan­­te au fost Bulgaria, Croatia, Cehia, Ungaria, Macedonia, Romania, Serbia si Mun­te­ne­­gru si Slovacia. S-a decis lansarea programului Deceniul de Incluziune a Romilor 2005-2015, prin care tarile se vor focaliza pe reducerea decalajelor exis­tente din punct de vedere economic si dezvoltare umana intre romi si populatia ma­joritara si in­­fiintarea  Fondului de Educatie pentru Romi. In 12 mai 2005, Fon­dul de Educatie pen­tru Romi a fost inregistrat ca o fundatie elvetiana si a inceput sa opereze prin biroul de la Budapesta. Un total de aproximativ de 34 milioane de euro a fost inregistrat pentru perioada 2005 - 2015, din partea a 8 donatori bilaterali (Ca­na­da, Grecia, Ir­lan­da, Olanda, Slo­venia, Suedia, Elvetia, si Marea Britanie), fun­da­tii particulare si agen­­tii mul­tila­te­ra­le (CEB si Banca Mondiala). Scopul Fondului de Educatie pentru Romi este sa contri­bu­ie la reducerea decalajului in rezultatele edu­cationale dintre romi si ne-romi, prin politici educationale si programe care sa sus­tina calitatea educationala pentru romi, incluzand si desegregarea sitemului edu­cational. Organizatia Roma ACCESS a lansat, in cadrul proiectului Com­ba­te­rea segregarii copiilor romi in sistemul edu­ca­tio­nal ro­manesc, finantat de catre Roma Education Fund, site-ul www.stop-segregation.ro. Acesta isi propune sa devina un mijloc de diseminare a eforturilor comune in combaterea segregarii (separarii) copiilor romi in invatamantul preuniversitar romanesc.