Altfel de note despre fundamentalism

Există o zonă semantică vastă peste care tinde să se extindă ilicit termenul de fundamentalism. Avem de-a face cu înţelesuri diferite atunci când vorbim de credinţă fermă, intoleranţă, atitudine autoritară, fundamentalism în sens strict şi extremism. Toate acestea sunt amestecate indistinct într-o folosire laxă şi generală a termenului de fundamentalism.

Trebuie eliminată de la început o confuzie, cea între credinţă vie, fermă şi fundamentalism. Dacă există cititori care sunt tentaţi să aplice termenul de fundamentalism atitudinii martirilor care au murit pentru Hristos (mă limitez la tradiţia creştină) în primele veacuri creştine sau în temniţele comuniste ale secolului XX, îi rugăm să nu continue lectura acestor rânduri, ei pleacă la drum cu o lume de înţelesuri care blochează total priceperea fenomenelor din spaţiul religios.

Credinţa fermă dă dovadă de o anumită intoleranţă bună şi necesară în privinţa conţinutului ei considerat ca central sau absolut. Și un program de cercetare ştiinţific se bazează pe credinţă, dar canonul acesteia este cu totul altul decât Crezul creştin sau decât un conţinut de credinţă budist. Credinţa presupune deci intoleranţă, iar aceasta înseamnă, în varianta bună, toleranţă ierarhizată, în cea proastă, atitudinea conform căreia numai propriul conţinut este adevărat absolut, iar celelalte nu au nici o valoare. În limbajul ortodox des folosit: restul conţinuturilor de credinţă sunt demonice.

Există două moduri de a te defini în credinţa religioasă: prin excluderea a tot ce nu cuplează cu propria identitate şi prin deschidere dialogală către celălalt. Fireşte, varianta a doua este de preferat, deşi presupune un consum energetic, inteligenţă şi cultură mult mai mari decât situarea în lume prin închidere. Pentru a lua un exemplu real din lumea ortodoxă românească, este foarte simplu să îl declari pe Buda demon (mai ales când nu rişti niciun răspuns din parte unui adept budist). La o cercetare simplă, s-a dovedit că respectivul părinte, preot şi duhovnic, nu avea nici măcar o lectură minimală a istoriei religiilor lui Eliade şi nici a unei vieţi a lui Buda. Pe ce se baza în afirmaţia sa? Pe o afirmaţie a unui sfânt (Sf. Paisie Aghioritul) şi pe un verset din Psalmul 95 („toţi Dumnezeii păgânilor sunt demoni“), în condiţiile în care sunt nenumărate alte versete din Psaltire care vorbesc despre „Dumnezeul dumnezeilor“, ca să nu mai vorbim de faptul că Buda însuşi nu şi-a asumat nicio condiţie deificată, procesul survine mult după moartea sa.

Astfel de atitudini şi afirmaţii nu au nimic de-a face cu o credinţă autentică, în opinia noastră, care este iubitoare. Ne raportăm aici tot la un sfânt, Sf. Siluan Athonitul, pentru care ar fi o impietate să vorbeşti negativ despre „vecinul“ religios, singurul lucru pe care îl poţi face este să mărturiseşti măreţia imaginii Domnului revelată de propria tradiţie.

Conceptul central de la care cred că trebuie pornită o analiză a fundamentalismului, după ce l-am distins de credinţa fermă, este cel de atitudine autoritară (falsă autoritate). Atitudinea autoritară reprezintă selecţia şi îngheţarea unor afirmaţii din bogăţia mult mai mare a unei situaţii sau a unei tradiţii şi încercarea de a impune acest congelat celorlalţi. (Nu eşti autoritar dacă ai opinii sărăcite, dar eşti izolat în vârf de munte.) Fundamentalismul are la bază o atitudine autoritară.

Șeful unui departament universitar (sau de altă natură), pentru a recurge din nou la un exemplu, nu poate fi fundamentalist. Chiar dacă prin generalizări ilicite şi prin exagerare, bazate pe o dorinţă de puritate a calităţii profesionale sau pe alte considerente mai puţin nobile, ajunge la afirmaţia că jumătate dintre studentele din propriul departament sunt depravate şi atât de inculte încât nu pot distinge lucruri elementare la nivel de clasa a opta, el nu poate fi considerat fundamentalist, fie şi în situaţia în care ar încerca să îşi menţină cu obstinaţie opinia, în ciuda realităţii. Fundamentalismul reprezintă un fenomen autoritar, în sensul de mai sus, de grup.

Totalitarismele sunt fundamentaliste. Ideologiile sunt fundamentaliste. Restul atitudinilor închise sunt numai autoritare şi impermeabile la dialog.

Fundamentalismul înseamnă, prin urmare, îngheţarea unui set de opinii, intoleranţă la dialog şi încercarea de a impune celorlalţi, împotriva libertăţii lor, propria viziune. Dacă mijloacele prin care acest lucru este făcut sunt radicale (agresiune fizică etc.), atunci avem de-a face cu extremismul.

Să nu uităm că o tendinţă radicală există deja în miezul credinţei în sens autentic pentru că ea a făcut un pariu în sensul unei opţiuni cu caracter absolut pentru dimensiunea verticală a Realului. În analiza credinţei şi a pandantului negativ al acesteia, fundamentalismul, nu trebuie să uităm dimensiunea soteriologică.

Ajunşi aici, ne putem întreba: este fundamentalismul un fenomen strict religios?

Fireşte că nu. Avându-şi rădăcini în falsa autoritate, el reprezintă o atitudine umană generală şi perenă. Nu ţine nici de zona religiosului exclusiv, nici de o perioadă istorică, ci de fiinţa comunitară general umană, drept o modificare patologică a acesteia. Totalitarismele secolului XX, dar şi ateismul tehnocrat reprezintă mişcări fundamentaliste.

În numărul 10 (1-7 martie 2011) din revista 22, Mirel Bănică publică o serie de reflecţii despre fundamentalismul religios. Articolul domniei sale consideră fundamentalismul o stare de spirit veche de când lumea şi cred că este un alt mod de a exprima aceeaşi idee a rândurilor de mai sus (fundamentalismul ca atitudine perenă, general umană). Reflecţiile operează apoi cu o distincţie neclară între fundamentalism şi „fundamentalism“, care pare să conţină în germene lipsa de distincţie asupra căreia atrăgeam atenţia la începutul articolului, între credinţă autentică şi fundamentalism. În continuare, recunoaşterea unei „părţi pozitive reale“ a fenomenului credem că merge tot în această direcţie.

Ceea ce surprinde într-o analiză care este explicit declarată ca aparţinând sociologiei religiei este caracterul monolitic al imaginii despre tradiţia ortodoxă. Ne-am fi dorit o analiză mai nuanţată, am fi avut desigur de învăţat. Ortodoxia, să reamintim, este constituită din 14 Biserici ortodoxe legate de respectivele comunităţi naţionale (acestea reprezentând numai o parte a marii familii a creştinismului răsăritean). La nivelul ortodoxiei româneşti, realitatea este la rândul ei complexă. Mânăstirea Petru Vodă, menţionată de Mirel Bănică, este privită cu o anumită distanţă de alte comunităţi monahale sau parohiale. Există numeroşi creştini ortodocşi care au o deschidere spre Occident. Blogosfera ortodoxă conţine şi site-uri nepolemice, decente, ale căror colinde sau conferinţe nu indică nicio urmă de fundamentalism. Există o diferenţă mare în cadrul spaţiului ortodox român între rural şi urban, între mânăstire şi parohie, între diferitele zone culturale ale ţării. La rândul lor, fiecare dintre aceste zone sociologice se disting conform accentuării unor elemente ale tradiţiei, în general influenţate de o personalitate duhovnicească, cum remarcă şi Mirel Bănică.

Nu este aici locul să dezbatem problema metodei sociologiei religiilor. Am făcut-o în alt context legat de poziţia istoricului german Hans Kippenberg. Am putea concentra dificultatea pe care o vedem în acest tip de abordare într-o întrebare: oare poate o metodă care reduce fenomenul religios la un fenomen cultural printre altele, excluzând cunoaşterea prin participare empatică şi neglijând dimensiunea soteriologică, să ajungă la nucleul adânc al manifestărilor religioase?

Încheiem prin a reaminti caracterul ambivalent al religiei, care este pus cel mai bine în evidenţă de o conferinţă a profesorului Michael von Brück (München) pe care am tradus-o în răposata şi regretata Idei în dialog: Religia – blestem sau binecuvântare?.
În privinţa caracterului autoritar şi fundamentalist al oricărei manifestări, profane sau religioase, ea trebuie limitată încă din faşă şi, slavă Domnului, trăim într-o societate democratică. Adevărul nu se impune, El fascinează.