De același autor
Contestaţia depusă de PSD în faţa Curţii Constituţionale, contestaţie prin intermediul căreia se solicită constatarea naturii fraudate a celui de–al doilea tur de scrutin, este, dincolo de orice dubiu, cel mai grav gest pe care un partid politic îl poate face în economia unei democraţii constituţionale de inspiraţie occidentală. Şi aceasta pentru că, după orice criteriu acceptabil, testul ultim al maturităţii şi stabilităţii democratice este existenţa disponibilităţii actorilor implicaţi în campania electorală de a accepta legitimitatea democratică a câştigătorului.
Trecerea Rubiconului de către PSD este cu atât mai semnificativă cu cât ea este realizată prin utilizarea armei sesizării Curţii Constituţionale. Se poate presupune că evitarea birourilor electorale şi trimiterea dosarului direct către acest organism este justificată de natura definitivă şi irevocabilă a soluţiei pe care tribunalul constituţional ar putea să o pronunţe. În ipoteza în care judecătorii de la Curte ar da câştig de cauză cererii PSD, s-ar ajunge, pe o cale oblică, la invalidarea preşedintelui ales pe 6 decembrie. Şi aceasta fără ca nimeni să nu mai poată ataca, legal, decizia Curţii.
Din acest punct de vedere, dosarul pe care PSD îl deschide acum este unul cu potenţiale efecte secundare dificil de anticipat. “Frauda electorală “ este definibilă, în mod previzibil, prin aplicarea conjugată a două criterii: existenţa unei intenţii de viciere a voinţei populare , pe de o parte, şi capacitatea acestei vicieri de a fi modificat, de o manieră decisivă şi incotestabilă, ierarhia stabilită de alegători, pe de altă parte. Doar în acest mod se poate face trecerea de la iregularităţi electorale la “ fraudă”, în sensul tare al sintagmei. Iată de ce Curtea Constituţională este confruntată cu o perspectivă delicată: a anula un tur doi , în absenţa unor dovezi covârşitoare, este egal cu transformarea Curţii în actor ce înclină, ilegitim, balanţa în favoarea unui competitor.
În egală măsură, intervenţia Curţii şi eventuala invalidare a rezultatelor poate genera schimbarea de adâncime a peisajului politic autohton. O divizare suplimentară a societăţii, ca urmare a acestui gest, este previzibilă. Iar de aici până la posibilitatea inflamării spiritelor nu mai este decât un pas. Dacă nu va şti să evite partizanatul manifest, Curtea va trimite publicului un semnal pe care îl putem echivala cu o lovitură de stat constituţională. În nici o democraţie autentică, existenta a doi preşedinţi nu este justificabilă. Iar invalidarea de către Curte a lui Traian Băsescu nu ar face decât să accentueze suspiciunile legate de imparţialitatea unei Curţi ai cărei membri sunt marcaţi de ataşamente instituţionale şi emoţionale social democrate.
Pe termen mediu, efectul acestei contestări va fi întârzierea validării alegerilor. Însă această întârziere nu poate avea drept consecinţă, cum s-a sugerat, apariţia unei situaţii care să justifice interimatul la conducerea statului. Nu există, în textul constituţiei, nici un argument în favoarea înlocuirii şefului de stat în exerciţiu cu preşedintele Senatului, în condiţiile în care validarea ar întârzia. Orice sugestie în acest sens este destinată doar să impună public acelaşi sentiment difuz de presiune, sentiment existent şi înainte de 6 decembrie. Nu este cazul ca preşedintele Senatului, ( preşedinte care se întâmplă să fie candidatul ce refuză recunoaşterea alegerilor ) să fie implicat în ecuaţia intermatului.
Pe acest fundal, este important, mai mult ca oricând, să marcăm şi să notăm limitele acestei constituţii. Actuala lege fundamentală pare să nu mai fie în măsură să furnizeze soluţii la provocările politice. De la situaţia guvernului demis până la actuala controversă, ordinea constituţională îşi probează limitele. O nouă viziune politică se impune, în vederea ieşirii din acest blocaj instituţional şi simbolic.
