Cultura | Editie scrisa
25.01.2011

Al treilea ochi

de Serenela Ghiteanu 

897 afisari din 21.02.2013 | Nu exista comentarii

Pe vremuri, exista Facultatea de Litere şi Filozofie. După al doilea război, au fost separate (studiul filozofiei a fost, oricum, infestat ideologic) şi avem de atunci o confrerie a literaţilor, care nu-şi recunosc facil lipsa de cultură de tip filozofic, intuind că ceva esenţial le lipseşte chiar când afişează suficienţă, şi o confrerie a filozofilor, care sunt ori mult prea încântaţi de superioritatea altarului pe care-l slujesc, ori admit că Literatura e nu doar încântătoare, dar şi foarte importantă. Chiar şi pentru ei.

Dar ce mai înseamnă astăzi să fii filozof ? Marea Filozofie, glorioasă în Grecia antică şi în Germania sec. XVIII şi XIX, este, asemeni unei simfonii sau muzicii de operă, o izbucnire genială a spiritului uman care aparţine trecutului. Sau ca o piramidă egipteană: admirabilă, dar imposibil de refăcut.

Filozofii de azi se află, de fapt, în postura de îndrăgostiţi de filozofie, căutători fără speranţă ai Graalului. Dacă poetul medieval Jaufré Rudel era pasionat de o prinţesă din depărtare („lamor de lonh“), graţie doar descrierilor despre frumuseţea acesteia, filozoful de azi, ca şi poetul dispărut de altfel într-o cruciadă, e îndrăgostit de filozofie în absenţă. El constată tot mai des inadecvarea limbajului abstract al filozofiei „clasice“ la structura intimă a omului contemporan: o schimbare totală de paradigme.

Dar „cearta cu Filozofia“, ca să reluăm o expresie a lui Gabriel Liiceanu, repudierea „sistemului“, incapabil să vorbească despre spaime şi jubilaţii, şi mai apoi detaşarea explicită de tărâmul „ideilor pure“ nu sunt incompatibile cu iubirea iniţială (şi eternă).

Pentru că un filozof de azi, chiar dacă „scrie la fel de bine ca un romancier“, poate deveni scriitor, dar rămâne filozof. Cu alte cuvinte, el scrie un text accesibil, e plin de retorică, e uneori un adevărat spectacol literar, dar, fără intrigă şi personaje, el vorbeşte despre ceea ce se află dincolo de aspectul aparent al lucrurilor într-un fel în care romancierul nu e interesat să o facă*.

Un caz tipic este Sorin Lavric, cu recentul său volum 10 eseuri. Cunoscut ca specialist în Noica şi traducător al lui Heidegger, cronicarul de la România literară ne propune o selecţie a textelor sale apărute în ultimii ani în revista Idei în dialog.

În Filozofia ca act de credinţă, primul eseu, autorul ne împărtăşeşte una dintre principalele sale „obsesii“, cum le numeşte chiar el, care vine în contradicţie cu filozofia tradiţională. Astfel, Filozofia trebuie să seducă şi o face numai prin puterea ei de a trezi în imaginaţia cititorului „fantasme“, adică anumite reprezentări ale minţii. Teoria clasică, abstractă şi plictisitoare, care a asigurat, de altfel, dintotdeauna, prestigiul filozofilor, se vede astăzi acoperită de un soi de scoarţă împovărătoare: „...Filozofia nu este nimic altceva decât arta de a-ţi ascunde fantasmele în spatele unui limbaj cât mai abstract cu putinţă“. Asumarea, de către filozofi, a intuiţiilor şi sentimentelor nu face cu nimic mai puţin profunde textele lor, ar fi o dovadă de onestitate, poate, şi, mai sigur, ar conduce la un câştig în expresivitate şi persuasiune: „…puterea de contagiune sufletească a unei doctrine stă în gradul de promisiune ce răzbate din fantasmele pe care le poate declanşa“.

Atacând în continuare filozofia dogmatică, Sorin Lavric vorbeşte despre „radiaţia calorică - prin excelenţă emotivă“ pe care ar trebui să o transmită un text. Prin detururi, prin aluzii şi nuanţe, autorul se transformă în magicianul unui „ritual afectiv“ pe care trebuie să-l trezească în cititor. Dacă textul prinde viaţă la întâlnirea cu imaginaţia celui care-l citeşte, „la limită, idealul unui scriitor este să-l facă pe cititor să viseze cu ochii deschişi“.

În sec. XXI, când stimulatorul de fantasme a devenit imaginea de la televizor, incomparabil mai eficace decât cuvântul în a transmite emoţii unui număr cât mai mare de oameni, viitorul lecturii pare sumbru, este conştient Sorin Lavric. Asemenea rugăciunii, crede el, act de supremă intimitate şi libertate, lectura va deveni „luxul ritualic al celor care au nevoie de întărirea unor fluxuri fantasmatice“.

Un lucru se remarcă imediat: Sorin Lavric foloseşte o limbă care frapează şi care ar fi destul de greu de tradus într-o limbă străină. Pentru a da câteva exemple, alese la întâmplare, „unghiul mort al practicii filozofice“ este ignorarea cititorului de către filozoful tradiţionalist, „rezonanţa afectivă“ este opusă „defazării sufleteşti“, iar jargonul filozofilor dogmatici e definit ca fiind „forma de atrofie sufletească a celor care suferă de sindromul gândirii abstracte“. Avem de-a face cu o limbă extrem de sugestivă, în acelaşi timp limpede, clară, care provine dintr-o gândire înalt imaginativă.

Meritul major al cărţii 10 eseuri ni se pare, însă, faptul că îi va interesa şi pe cei care nu citesc îndeobşte filozofie. Sorin Lavric e şi scriitor, şi filozof.

Descrierile despre mersul uman ca „dispoziţii manifestându-se“ sau analiza „timbrului interior“ al cuiva ne trimit către acel ceva care face specificul acestui (nou) tip de text filozofic. Asemenea artiştilor de tot felul, că îi place sau nu, filozoful se dovedeşte a fi cel care, privind un obiect sau un fapt de viaţă care-i apare banal unui om comun, reuşeşte să exprime aspecte inedite, profund expresive şi perfect credibile despre acesta. Citind eseurile lui Sorin Lavric, ai impresia că autorul posedă un soi de al treilea ochi, cu care vede ceea ce rămâne invizibil altora.

Desigur, apropierea de Poezie este inevitabilă. Astfel, chipul omului adormit devine prilejul unei meditaţii asupra prezenţei / absenţei Spiritului: „clipocire întunecată fără iradiere de suflet“. Femeia „vegetativă“ este femeia al cărei „preaplin afectiv“ coagulează energia spre interior şi, de aici, inadapatarea ei socială. Urâţenia chipului adormit, „crusta mată de lemn noduros“, de care sunt feriţi copiii şi bătrânii, o ocoleşte şi pe „femeia gravă“, care e „prin excelenţă o făptură de intensă fermentare psihică“. Dacă vor fi voci care vor considera misogine consideraţiile din eseul Coribantul şi menadele, vor exista poate tot atâtea care să vadă în ele un alt fel de elogiu adus „eternului feminin“. Discursul său fiind unul poetic, nu poate fi clasificat după asemenea criterii: el atrage sau respinge.

Pornind de la pretextul gestului de a face o fotografie cuiva, ideea vieţii interioare şi gradul de intensitate al acesteia revine: „…Drama majorităţii oamenilor este că întreaga viaţă şi-o petrec sub pragul de declanşare a reacţiilor lirice (…) Trăim în platoul orizontalităţii molcome, adică sub pragul expresivităţii“. Există la Sorin Lavric o nostalgie a exploziilor lirice paroxistice, bine stăpânită într-o structură interioară de esenţa melancolică.

Când cineva e fotografiat fără ştirea lui, pe faţa lui se poate vedea „amprenta unei trăiri“, „vârful de tensiune se răsfrânge pe chip într-o stare de iradiere“.

Formaţia medicală a autorului insuflă textelor sale referinţe nu atât pur lingvistice interesante, cât un mod de a gândi care conţine o viziune asupra omului alta decât cea metaforică. Concepţia „ştiinţifică“ asupra fiinţei umane s-a distilat în asemenea măsură în scrisul lui Sorin Lavric, încât, citind unele paragrafe, senzaţia este că ai în faţă o creatură stranie: un clinician transfigurat, un chimist poet, un chirurg lovit de o frumoasă abulie: „…aşa cum, într-un organism, părţile care îşi pierd funcţia sunt înlocuite cu un ţesut fibros, inert şi nereactiv, care nu face decât să ocupe locul lăsat vacant de atrofie, tot aşa incinta răcită a hipotimicilor se umple cu un tampon menit a le amortiza căderea. Cu alte cuvinte, cu un sistem bine pus la punct de justificări liniştitoare“.

Eseul Blestemul lui Tiresias va putea să pară unora „incorect politic“ pentru că autorul merge extrem de departe în meditaţia sa asupra privilegiilor nebănuite ale orbirii, cu alte cuvinte, se pune întrebarea: până unde poţi divaga poetic luând ca obiect un handicap şi ofensând, astfel?, dar, încă o dată, stilul îşi salvează autorul.

Fără să fi ajuns încă la ceea ce numim, cu un clişeu, un stil inconfundabil, Sorin Lavric va evolua probabil spre o scriitură a cărei limbă va fi singulară şi recognoscibilă după câteva fraze. 10 eseuri este, în orice caz, o promisiune fermă.

Cât despre întrebarea pe care o puneam la început, este evident că filozoful de azi e un personaj care îşi descrie condiţia, el însuşi, foarte greu. Între o pasiune problematică pentru Filozofie şi tentaţia Literaturii, clarificarea condiţiei acesteia rămâne o luptă deschisă, o partidă de şah neterminată. //

Nu discutăm aici deloc despre filozofii contemporani francezi, aceştia reprezintă un caz cu totul special.

// SORIN LAVRIC
// 10 eseuri
// Editura Humanitas,
    2010

 

Comentarii (0)

>>> ADAUGA COMENTARIU <<<

Va rugam nu folositi diacritice! Intrucat nu toate sistemele de operare au acelasi tip de diacritice, textele pot aparea cu semne grafice care sa le distruga coerenta. Va multumim!
Nume:
Email: (nu va fi publicat)
Comentariu:

    Nu exista comentarii la acest articol.

    De acelasi autor

    Comorile Seniorilor

    Genul eseistic, dificil şi prin urmare tot mai puţin cultivat la noi, este ideal pentru Ion Vianu, care răspunde ...


    Caruselul memoriei

    Si dacă mintea umană, creierul nostru ar fi un carusel? O maşinărie în care imaginile, reflexii ale faptelor ...


    Cântec pentru Sarajevo

    „Nu ai cum să-ţi dai seama care versiune a unei minciuni reprezintă adevărul. Acum, după tot ce ...


    O super-eroină şi un super-roman

    Curs special de fizica dezastrelor este o carte remarcabilă, tradusă deja în peste 20 de ţări. Curs ...


    Lagărul din cap

    „Uneori, obiectele din lagăr se năpustesc asupra mea nu succesiv, ci în haită… Şi pentru că vin ...


    Toate articolele (44)

    Cultura

    Editie scrisa | Ioana Moldovan

    Piața

    În perioada 8-13 aprilie a avut loc a treia ediție a Festivalului Internațional Cinepolitica, un eveniment ...


    Editie scrisa | Codrut Constantinescu

    Vocile Gulagului

    Antologia Gulag Voices editată de Anne Applebaum vine să întregească un tablou sumbru foarte vast, ...


    Editie scrisa | Andrei Oisteanu

    Cununa zeilor: plante narcotice şi halucinogene

    Publicăm un fragment dintr-o nouă ediţie, revăzută şi adăugită, a cărţii ...


    Editie scrisa | Codrut Constantinescu

    Despre Balcic, cu nostalgie

    Lucian Boia are capacitatea spirituală de a nu se repeta şi de a-şi alege mereu alte subiecte care captivează, ...


    Editie scrisa | Andrei Oisteanu

    Farmacia amorului: plante şi licori afrodiziace

    Publicăm, în două numere consecutive, fragmente inedite dintr-o nouă ediţie, revăzută ...

    Recomandarea editorilor

    Subiectele zilei