Categorii

Site-uri recomandate

Anvelope vara

Magazin online vanzari Anvelope iarna ieftine

Pariuri sportive online

Poker Online

Anunturi gratuite de mica publicitate

Bonus Pariuri Sportive - Pariuri Sportive online din Romania

Oferte Litoral

Inchirieri auto

Implant dentar, clinica stomatologica romano-franceza

Sports Cars

Implants dentaires

Implanturi dentare Bucuresti

Anvelope - de sezon la preturi promotionale

Cadouri

Traduceri - birou traduceri autorizate, traduceri legalizate, apostile si supralegalizari

Piscine - constructii piscine si magazin intretinere piscine

Incarcator baterii laptop - Accesorii laptop

Cabinet stomatologic Timisoara - implanturi dentare, endodontie, estetica dentara

Politica | Editie scrisa

08.06.2010

Agonia căpuşelor sindicale

de Emilia Chiscop

14 comentarii

Pe cine mai reprezintă sindicatele din educaţie, considerate, până nu demult, forţa sindicală cea mai puternică din România? Puterea lor simbolică rezidă şi acum în sistemul de învăţământ centralist, bazat pe titularizarea dascălilor la nivel de ramură şi pe lipsa de autoritate a şcolilor, perpetuată din vremea comunismului. Având în spate, cel puţin scriptic, aproape o sută de mii de salariaţi, organizaţiile sindicale ale profesorilor au devenit pe rând armă a opoziţiei, paravan al puterii, căpuşe ale statului.

Perspectiva ieşirii în stradă, a anarhiei, a blocării examenelor şi a anului şcolar au fost în dese ocazii alibiul perfect pentru a masca lipsa de voinţă politică faţă de o reformă structurală a sistemului de educaţie. Însă grevele de săptămâna trecută, mult sub amploarea promisiunilor isterice ale liderilor – difuzate într-un refren fără sfârşit pe televiziunile de serviciu -, care previzionau o nouă „revoluţie“, ridică din nou o problemă de legitimitate şi reprezentativitate a organizaţiilor sindicale. Când la „revoluţie“ participă 35% din cei aşteptaţi, iar procentul scade accelerat la 5% în câteva zile, pe cine mai reprezintă de fapt Isvoranu, Nistor, Cornea şi alţii ca ei?

Desigur, liderii sindicali au găsit multiple motivaţii pentru participarea scăzută la grevă. Au acuzat încălcarea dreptului la grevă al salariaţilor pentru simplul fapt că ministrul Educaţiei nu s-a limitat la a contempla protestul de pe margine, ci a încercat (şi chiar a reuşit) să gestioneze criza boicotării examenului de bacalaureat. Au invocat presiuni pentru că Daniel Funeriu a avut „tupeul“ să precizeze că în evaluarea calitativă a inspectorilor şi a directorilor va conta felul în care au organizat bacalaureatul. De parcă ar fi nefiresc ca activitatea unui manager să fie evaluată în funcţie de modul în care gestionează crizele. Au contestat procentele de participare la grevă centralizate de inspectoratele şcolare pentru că ar include şi directorii, care nu reprezintă interesele profesorilor, ci pe ale puterii. (Dar paznicii, secretarele şi contabilele care dau cu subsemnatul ca membri de sindicat, contra reformei educaţiei, reprezintă colectivele didactice?) Un aspect a fost însă omis din acest lung şir de explicaţii şi acuzaţii: legitimitatea şi reprezentativitatea liderilor înşişi, precum şi a organizaţiilor pe care le conduc.

Mai mulţi factori au erodat această legitimitate şi credibilitate pe care şefii de sindicat au avut-o în anii 90. Biografia lor - cu compromisurile făcute în raporturile cu puterea, implicarea în bătăliile politice, afacerile dubioase realizate cu statul – a contribuit la aceasta. Dezvăluirile din presă au arătat că imaginea liderului sindical din învăţământ nu diferă prea mult de aceea a politicianului demagog. Cât de credibil şi de legitim poate fi un lider care strigă împotriva sărăciei din învăţământ, dar a cărui avere acumulată de când a început cariera sindicală este un vis nerealizabil pentru dascălii pe care pretinde că îi reprezintă? Mai multe coincidenţe biografice trimit la „legături bolnăvicioase“ ale liderilor şi familiilor lor cu politicieni şi cu statul însuşi.

Jurnaliştii s-au întrebat dacă preşedintele executiv al Federaţiei „Spiru Haret“, Marius Nistor, ar fi avut, ca profesor de fizică la Orăştie, aceleaşi maşini Mitsubishi Pajero şi Renault Megane, plus apartament în Capitală, pe care le deţine de când s-a mutat la Bucureşti. Sau dacă există vreo legătură între postul de titular obţinut de soţia lui Marius Nistor la un liceu din sectorul guvernat de Marian Vanghelie sub ministeriatul Ecaterinei Andronescu şi afinităţile propesediste ale soţului. Raţionamente similare s-au făcut în legătură cu Aurel Cornea, preşedintele FSLI, când s-a aflat că ginerele său Claudiu Florică a făcut afaceri cu Ministerul Educaţiei, în procesul de informatizare a învăţământului mediu şi liceal.

În mod paradoxal, liderii sindicali au devenit, în mod legal, parteneri de afaceri cu statul (a se vedea şi participarea lor ca acţionari ai companiei SIND, care administrează fostul patrimoniu hotelier al UGSR) şi protejaţi ai statului împotriva căruia ei se proclamă drept „protestatari fervenţi“.

Sistemul de titularizare naţională pe care îl susţin cu toată puterea, atunci când se împotrivesc proiectului Legii educaţiei naţionale, a permis ca posturile să le fie rezervate de ani buni, în detrimentul intereselor elevilor şi şcolilor unde figurează ca angajaţi. Acelaşi sistem a permis ca preşedintele „Spiru Haret“, Gheorghe Isvoranu, să beneficieze de privilegiul de a fi fost prelungit ani la rând în activitate la unul dintre cele mai râvnite colegii din Iaşi, sfidând colegi de-ai săi care au fost trimişi la pensie în ciuda performanţelor obţinute cu elevii, la catedră, nu la tribuna sindicală.

În contextul acestor conflicte de interese, cât de onestă şi legitimă este implicarea lor în contestarea reformei din educaţie? Intră în misiunea sindicatelor, care reunesc profesori, secretare, paznici, contabili şi laboranţi, să se pronunţe în probleme de strategie a sistemului de învăţământ? În perioada dinaintea aderării României la Uniunea Europeană, un raport al Băncii Mondiale despre situaţia din educaţie preciza, pe lângă deficienţele din sistem – nivelul slab de pregătire a elevilor confirmat de rezultatele la testele internaţionale, centralismul sistemului, slaba autoritate acordată şcolilor, neimplicarea părinţilor, profesorilor şi elevilor în luarea deciziilor -, şi contribuţia sindicatelor la blocarea procesului de reformă.

Erijându-se tocmai în reprezentanţi legitimi ai vocii profesorilor în probleme de politici ale educaţiei, făcând diverse jocuri politice, sindicatele s-au substituit de fapt unor organizaţii profesionale, competente, din mediul educaţional, care ar fi trebuit să îşi spună opinia argumentat despre schimbare, având în centru calitatea procesului educaţional, interesele elevilor, iar nu mediocritatea din cancelarii. Dar aceste opinii argumentale nu ar fi putut face abstracţie de rapoartele care arată că în România performanţa şcolară e printre cele mai slabe din Europa sau că numărul de ore săptămânale prestate de profesorii români este printre cele mai scăzute, menţinând artificial un corp profesoral supradimensionat în raport cu numărul, în scădere continuă în ultimii ani, al colectivelor de elevi.

În absenţa acestor voci competente, sindicatele şi-au depăşit rolul lor real, care ar fi fost acela de a apăra membrii împotriva unor abuzuri din partea patronatului, de natură să ameninţe atât securitatea lor ca angajaţi, cât şi statutul social. În virtutea acestui rol, s-ar fi cuvenit să protesteze şi împotriva legislaţiei actuale, care permite menţinerea în sistem a profesorilor incompatibili cu statutul de cadru didactic – alcoolici, bătăuşi, agresori sexuali –, care nu doar că nenorocesc generaţii de elevi, dar erodează demnitatea şi prestigiul dascălului român.

Dar eşecul grevei de săptămâna trecută indică un moment de eroziune a autorităţii sindicale. Strigătele isterice ale lui Nistor şi Isvoranu sau încruntările lui Cornea nu au mai putut determina mobilizarea generală. Este o expresie a presiunilor exercitate asupra corpului profesoral sau una a maturizării acestuia şi a decredibilizării liderilor sindicali? //

Comentarii (14)

Adauga comentariu