prima pagina

M

otto: „O campanie de contrainsurgenţă absoarbe o mulţime de resurse, cere mult timp şi consumă multă voinţă politică”. (David Kilcullen)

Observăm în ultima perioadă, în presa euroatlantică, tentaţia tot mai mare de a forţa o comparaţie între campania NATO din Afganistan şi eşecul suferit în aceeaşi ţară de sovietici în anii ’80. Mai mult, se acreditează ideea unui determinism istoric conform căruia Afganistanul ar fi „un cimitir al imperiilor” şi, în consecinţă, nici măcar NATO (cea mai de succes alianţă militară din istorie) nu se poate sustrage acestui destin fatal: dacă sovieticii (în anii ’80) şi chiar imperiul britanic (în secolul XIX) au eşuat în Afganistan, atunci şi NATO va eşua în Afganistan. Se uită însă natura complet diferită a campaniilor desfăşurate în fiecare dintre cele trei momente istorice. NATO nu se află în Afganistan pentru securizarea unor interese exclusivist imperiale, aşa cum au făcut-o, pe rând, britanicii şi sovieticii. Pe fond, percepţia populaţiei afgane faţă de prezenţa trupelor unei puteri sau entităţi străine este una dintre mizele esenţiale, terenul simbolic pe care se joacă prezentul şi viitorul campaniei NATO din Afganistan. „Atunci când forţele străine au eşuat, au făcut-o pentru că afganii au ajuns la concluzia că acestea se aflau acolo pentru propriile interese imperiale, şi nu pentru a servi interesele afganilor”, declara la 3 septembrie Robert Gates. În momentul în care majoritatea afganilor va decide că prezenţa forţelor NATO este mai de grabă o parte a problemei decât a soluţiei, atunci Alianţa a eşuat în demersul său. Acesta devine, încet dar sigur, testul decisiv al NATO.

Invadând Afganistanul în anii ’80 pentru a preîntâmpina prăbuşirea unui regim comunist care îşi pierduse legitimitatea, URSS s-a trezit repede în faţa unei insurecţii generalizate (naţionale), cu o structură care traversa orice bariera etnică: tadjicii, uzbecii, şiiţii hazari, paştunii s-au coalizat împotriva sovieticilor şi a guvernului de la Kabul. Dimpotrivă, NATO se confruntă astăzi cu o insurgenţă regionalizată, localizată în zonele predominant paştune din sudul şi estul Afganistanului. „Acesta este un război limitat la regiunile majoritar paştune. Din această perspectivă, insurgenţa talibană este o mişcare care prezintă serioase limite de natură structurală pentru că reuşeşte să îi mobilizeze doar pe paştuni. Obiectivele talibane nu sunt sprijinite de tadjici, uzbeci sau de şiiţii hazari. Pe fond, aceasta este o veste bună pentru că practic 60% din populaţia Afganistanului nu este interesată într-o victorie talibană” a declarat în exlusivitate revistei 22, Bruce Riedel, un prestigios expert în probleme de contrainsurgenţă la Brookings Institution. Să nu uităm însă că Afganistanul nu este totuşi un război etnic: deşi talibanii sunt paştuni, totuşi nu toţi paştunii sunt talibani. Cu alte cuvinte, nici măcar în interiorul propriului grup etnic agenda talibană nu se bucura de o susţinere totală. Însuşi Hamid Karzai, preşedintele Afganistanului este paştun. Din această perspectivă, Afganistanul se prezintă mai degrabă ca un război cu încărcătură ideologică, a cărui miză este o anumită filozofie de guvernare oferită de talibani. Ei se menţin prin teroare şi campanii agresive de intimidare a acelor comunităţi lipsite de protecţia forţelor guvernamentale.

Spre deosebire de URSS, Alianţa se află în Afganistan pentru a servi interesele afganilor. Iar asta presupune un tip de interacţiune, o logică operaţională fundamental diferită, prioritatea fiind securizarea şi protejarea civililor, a comunităţilor locale. În contrainsurgenţă, terenul decisiv este în ultimă instanţă comunitatea locală. Insurgenţa în sine este o ţintă secundară. Dimpotrivă, intervenţia sovietică a constat în operaţiuni agresive de eliminare a insurecţiei naţionale, folosind intensiv şi fără discriminare forţa militară. Rezultatul? Peste 1,5 milioane de morţi în rândul civililor şi retragerea ruşinoasă a URSS în 1989.

Alegerile prezidenţiale de acum două săptămâni au confirmat faptul că talibanii nu mai sunt o mişcare cu potenţial naţional. Pe de o parte, influenţa lor rămâne destul de redusă în zonele non-paştune, deşi îşi conservă o certa capacitate operaţională de a efectua raiduri şi incursiuni chiar în inima Kabulului. Pe de altă parte însă, alegerile prezidenţiale au arătat că influenţa şi autoritatea guvernului central în zonele controlate de insurgenţa talibană sunt minime. De aceea, în următoarele 12 luni, NATO şi fortele de securitate afgane vor încerca să corecteze acest deficit de legitimitate, demonstrând că sunt în stare să guverneze zonele paştune şi că au capacitatea de a oferi servicii publice minime comunităţilor locale din sudul şi estul Afganistanului. „Trebuie să schimbăm balanţa de putere în favoarea guvernului afgan. Asta nu înseamnă să îi ucidem pe baieţii răi, ci să convingem populaţia locală să treacă de partea noastră”, consideră David Kilcullen, unul dintre arhitecţii planului de securizare a Bagdadului iniţiat de generalul David Petraeus, în ianuarie 2007.

Obiectivul NATO nu este acela de a transforma Afganistanul într-o democraţie jeffersoniană, ci acela de a întări capacitatea instituţională a statului afgan pentru a-şi putea asigura, prin forţe proprii, securitarea internă. Asta nu înseamnă neaparat eliminarea insurgenţei, dar prespune capacitatea de a o izola (de a o îndigui), îndepărtând teroarea exercitată asupra comunităţilor paştune. Ne aflăm oare în faţa unei misiuni imposibile? Întrebarea rămâne deschisă. Un lucru este însă cert: NATO şi SUA nu dispun de suficiente resurse în teatrul de operaţiuni pentru a-şi atinge obiectivele. „Preşedintele Obama a moştenit un dezastru, un război care a fost oribil subfinanţat în ultimii 6 ani. A spera într-o schimbare rapidă, peste noapte, a acestei stări de fapt este o iluzie”, crede Bruce Riedel, cel care în martie 2009 a elaborat strategia politică a administraţiei Obama pentru Afganistan şi Pakistan.