De același autor
Poate parea surprinzator, dar in cercurile politice europene cele mai influente personalitati romanesti sunt Mircea Geoana si Adrian Severin. Prea putin conteaza ca Severin vine din Academia “Stefan Gheorghiu” sau ca Geoana provine dintr-o familie bine ancorata in vechea nomenclatura. Eurocratii, mai ales cei de stanga, cred ca e de prost gust sa zabovesti prea mult asupra evenimentelor de dinainte de 1989. Social-democratii, precum danezul Poul Rasmussen, sunt foarte dispusi sa accepte ideea ca vechiul regim s-a stins odata cu Ceausescu. Asa se face ca Geoana are intrare deschisa la baronii de la Bruxelles, de exemplu la conservatorul german Elmer Brock, pe cand un biet ministru al Justitiei, ca Monica Macovei, trebuie sa se consoleze cu doar cateva minute din pretiosul timp al acestuia pentru a discuta reforma sistemului romanesc de justitie.
Prea putin ar conta toate astea, daca Severin si Geoana s-ar fi reorientat si ar fi contribuit la despartirea radicala de trecut. Din pacate, rolul lor este aproape identic cu cel jucat de Iliescu si Nastase: aplicarea de schimbari artificiale care sa menajeze retelele care au apucat parghiile puterii in 1990-’91. Dar cei doi o fac intrucatva mai profesionist, ascunzandu-si alura postcomunista sub o spoiala progresista. In primavara, cand facea campanie impotriva planurilor de reforma in justitie ale Monicai Macovei, Severin chiar se mandrea: “PSD ca partid nu trezeste pretutindeni simpatia democratiilor occidentale. Multi dintre oamenii sai se bucura insa de mai multa incredere si au mai multe contacte utile decat actuala guvernare”(1).
In 2005, o data ce s-a vazut pe nepusa masa in opozitie, Severin a devenit hiperactiv. Nici un politician din Alianta D.A. nu a fost atat de dornic de confruntare ca el. Afirmatia sa, din 2 august, ca asa-zisele tendinte dictatoriale ale presedintelui Basescu se datoreaza faptului ca acesta ar fi tatar, este bine stiuta. Dar el a militat si pentru renasterea unei clase intelectuale de stanga, si pentru un guvern de uniune nationala, compus din PSD, PC/PUR-ul lui Voiculescu, PNL si UDMR, pe care spera ca aceasta intelectualitate ar fi fost tentata sa-l sustina.
Asa dupa cum analistii au observat adesea, virulenta lui Severin se revarsa periodic in public cu mare intensitate. El a fost cel mai vehement critic al lui Iliescu atunci cand FSN-ul incepuse sa se sparga in 1991. Dar utilizarea de catre Iliescu a trupelor muncitoresti de soc s-a tradus prin trantirea usilor diplomatice in nasul emisarilor ca Severin, cand acestia voiajau in Occident prin 1990-’91. Iliescu parea atunci un anacronism, cineva incapabil sa prezideze o tranzitie lina unde matrapazlacurile se pot consuma eventual in umbra, nu in plina lumina. Pe 29 martie 1991, Severin l-a infruntat pe Iliescu: “Din pacate, domnule presedinte, dumneavoastra inca mai credeti ca stalinismul si ceausismul au fost niste erori in aplicarea marxism-leninismului. Noi suntem de parere ca singurii care au aplicat in mod corect tezele lui Marx si ale lui Lenin au fost Stalin si Ceausescu”(2).
Numai ca Severin s-a vazut rapid dezamagit de conducerea Partidului Democrat, ceea ce a culminat cu stupefianta sa afirmatie din 1997 ca mai multi lideri politici si sefi de ziare ar fi agenti ai serviciilor secrete straine. Frustrarile sale se-ndreptau impotriva lui Petre Roman si aveau diverse cauze. Probabil ca inclinatia periodica a lui Roman de a face pe placul nationalistilor si de a tolera interesele acestora a impiedicat dezvoltarea unei relatii oficiale normale intre liderul PD si ministrul de Externe al Romaniei, functie detinuta de Severin pentru exact un an, intre 1996-’97. Intre timp, Severin se reinventase in calitate de avocat al post-nationalismului, insistand ca reconcilierea franco-germana de dupa 1945 ar constitui modelul necesar pentru emanciparea Europei de Sud-Est. Asta i-a adus o oarecare recunoastere pe scena internationala si a ajutat la stergerea imaginii Romaniei ca fortareata a nationalismului intolerant.
Vechiul sau adversar, Ion Iliescu, se deplasa si el in aceasta directie, dar cu obisnuita sa precautie. Pe masura ce-i cresteau sansele revenirii la Cotroceni, a inceput si el sa inteleaga importanta repozitionarii ca om de dialog si echilibru intr-o lume agitata. Expulzat din PD in 1998 si numit presedinte al Adunarii Parlamentare a OSCE pentru perioada 2000-2001, Severin avea nevoie de un nou adapost politic. Asa au incoltit semintele reconcilierii dintre cei doi. Intr-o carte din 2000, el il descria pe Iliescu ca fiind “un om fundamental cinstit, care a crezut in niste idei si nu a vrut sa abjure”(3).
Pentru Iliescu, normalizarea relatiilor cu maghiarii era uneori totuna cu a imbraca cojocul in toiul verii. Acum cateva luni, el admitea ca inca mai face parte din Vatra Romaneasca, iar pentru faptul ca Mircea Geoana era gata sa faca prea multe concesii UDMR-ului l-a definit ca fiind “prostanac”.
Disputa nationalista
Recentele iesiri ale lui Severin impotriva tatarilor ridica inevitabile dubii cu privire la propria sa transformare. De aceea este nevoie sa reexaminam perioada 1990-’91: multi dintre cei care au mizat pe cartea nationalista au facut-o din oportunism, si nu din convingere. Disputa nationalista a impiedicat revitalizarea partidelor istorice si a creat tot felul de diversiuni care au distras atentia electoratului de la jefuirea pe scara larga a bancilor si a intreprinderilor de stat. Difuzorul ultranationalist a fost inchis de-abia atunci cand purcelul fusese taiat si mancat si cand se stia precis ca petrecerea va continua.
Severin a ales calea reconcilierii si dialogului. Poate ca au existat in PDSR si minti abile, precum Viorel Hrebenciuc, care sustineau ca Severin trebuie lasat sa continue o actiune necesara: ea ar putea fi extrem de utila pentru partid, daca si cand Occidentul se va implica mai mult in aceasta regiune uitata. Si asa s-a si dovedit.
Dar Severin nu si-a riscat niciodata pozitia pentru a-i combate pe avocatii confruntarilor interetnice. Chiar in timpul conflictului din 1999 din Kosovo, atunci cand PDSR-ul vocifera impotriva interventiei NATO, el s-a tinut departe de televiziuni, lasand personalitati precum Gabriel Liiceanu sa argumenteze necesitatea unei interventii umanitare care sa opreasca epurarile etnice.
Severin a fost cu precadere activ pe frontul diplomatic european, evitand transeele politice de-acasa. Imaginea sa de politician rezonabil si coerent, aparut din tulburatii Balcani, l-a transformat intr-una din personalitatile cu influenta in arenele europene importante. Intrucat zona balcanica devenise arena unde noua si ambitioasa politica externa a UE, bazata pe mentinerea pacii si a securitatii, trebuia sa functioneze cu prioritate, Severin a devenit o achizitie semnificativa pentru PDSR/PSD. Era cunoscut ca fiind moderat in chestiunea maghiara, iar cei de la Bruxelles atentionasera PSD-ul ca negocierile de aderare la UE sunt conditionate tocmai de normalizarea relatiilor cu Ungaria si cu minoritatea maghiara. Dar comportamentul cuminte al PSD-ului in chestiune era doar ecranul in spatele caruia continuau vechile naravuri ale PDSR/FSN: in timpul guvernarii lui Adrian Nastase, multi bani publici au continuat sa curga in buzunare particulare, lucru evidentiat de rapoartele internationale pentru perioada 2000-2004.
Presa independenta a fost supusa neincetat la presiuni destinate sa mascheze alterarea criteriilor de lucru din sferele inalte. Astazi, Severin avertizeaza despre pericolele ce pandesc pluralismul mediatic, dar inainte de 2004 a fost orb la adevaratele manipulari. In schimb, el a functionat in calitate de expert PR la Bruxelles, folosindu-si reputatia de individ credibil pentru a stinge incendiile din tara, izbucnite din rapacitate si intoleranta.
Veteranul vechii academii de partid
In aprilie 2004, cu o anume impetuozitate, el a destainuit si celor de-acasa argumentele folosite probabil la Bruxelles pentru a obtine conditii mai flexibile pentru admiterea nereformatei Romanii: “Cred in inteligenta abordarii coruptiei …”, “Obiceiuri proaste exista pretutindeni, nu avem monopolul lor …”, “Trebuie sa spun ca toate democratiile lumii … evolueaza … spre sisteme oligarhice …”, “... am convingerea ca fortele autoritatii democratice statale din Romania trebuie sa gaseasca o cale clara de a ramane in joc … un armistitiu cu oligarhii …”, “revin la ideea ca trebuie sa se faca un fel de alianta intre stat si macar aceia dintre oligarhi care au ajuns suficient de puternici incat sa doreasca, de-acum, jocul pe pietele euro-atlantice …”, “… principalele forte care pot lupta impotriva oligarhiei sunt in Partidul Social Democrat”(4).
Putem spune ca Severin nu a fost intrecut decat de Geoana in efortul de a obtine de la Gunther Verheugen, comisarul UE pentru extindere, inchiderea grabita a celor mai dificile capitole. Toate aceste succese cosmetice sunt puse acum sub semnul intrebarii de mai incapatanatul sau succesor, Olli Rehn, in detrimentul Romaniei.
Eficienta lui Severin la nivel european a facut ca - pana acum - sa ramana in picioare in timpul cutremurelor care au zguduit PSD in 2004-2005. Articolele sale bisaptamanale din Ziua sunt marcate de impenetrabilul limbaj care il tradeaza pe veteranul vechii academii de partid, dornic sa sune profund, dar fara sa spuna nimic. Insa, din cand in cand, i se suie sangele la cap. Cand spune ca despre presupusele radacini tatare ale lui Basescu a aflat de la nimeni alta decat sotia sa (care provine din acelasi oras dobrogean) ni se deschide o perspectiva dezamagitoare. Distinsul super-diplomat european pare sa fie un fan al barfelor de cartier, gata, ca si Ceausescu, sa emita sentinte grave pe baza cunostintelor detinute de nevasta.
Bine-ar face Dan Pavel, predecesorul sau in fruntea filialei romanesti a americanului Proiect pentru Relatii Etnice, daca s-ar distanta acum de Severin. Multe e-mail-uri nelinistite vor fi circulat probabil pe rute transatlantice intre oamenii cu influenta academica de dincolo de granite. Acestia il considerau pe Severin vedeta spectacolului de reinviere a proiectului gorbaciovist in varianta romaneasca, dar bineinteles sub culorile UE; acum s-ar putea sa aiba senzatia ca a cam luat-o razna.
Ar fi desigur ironia suprema daca guvernul de unitate nationala, pentru care Severin a luptat din greu, s-ar realiza datorita lipsei de unitate a Aliantei. Functia de ministru de Externe va ramane insa probabil de neatins pentru Severin, datorita incapacitatii sale cronice de a-si stapani propriile ganduri nediplomatice.
1. Ziua, 12 aprilie 2005;
2. Adrian Severin, Lacrimile Diminetii: Slabiciunile Guvernului Roman, Editura Scripta, Bucuresti 1995;
3. Adrian Severin (în dialog cu Gabriel Andreescu), Locurile unde se construieste Europa, Polirom, 2000, p. 241;
4. Cotidianul, 20 aprilie 2004.
Traducere de Dan Goanta
(Subtitlurile apartin redactiei)
