Adevarul ca pas în gol

Asteptam de mai multa vreme cartea de debut a lui Filip Florian, fara sa stiu despre ea altceva decat ca a fost indelung scrisa si rescrisa. Dand peste entuziasmul fara echivoc al Simonei Sora, din prefata la romanul Degete mici*, prima reactie a fost de delimitare. Fara sa vreau, lectura a fost una de verificare, deloc indulgenta. La final, subscriu, tot fara echivoc: Degete mici e un roman exceptional, de o limpezime sofisticata, gratioasa si suculenta, sprijinit pe o scriitura dintre cele mai clasic-elegante. Nici o asperitate, nici o poticneala, aproape nimic in plus. O demonstratie pe cat de simpla, pe atat de savant captusita cu straturi de referinte posibile. Pentru ca Filip Florian este probabil cel mai reusit dozaj de imaginatie fictionala si densitate culturala din cate au razbit la debut dupa '89.
Un orasel de la poalele muntelui, un santier arheologic care dezgroapa un castru roman, dar gaseste un numar mare de schelete fara identitate. Atrase de semnalele misterioase pe care aceasta intriga latenta le lanseaza in univers, mai multe personaje se misca prin preajma, pentru a pune in scena o teza cu bataie lunga: ce este/ care este adevarul? Raspunsul: un ghem incalcit, un cod fara cifru, in raport cu care se defineste nivelul de esec al omului contemporan si roman. De fapt, nu vom sti cui au apartinut acele schelete. Intriga politista e tradata cu umor discret la ultima pagina, prin "introducerea" unor probe noi dupa incheierea "procesului" (probe dosite pana atunci? masluite acum? Cine poate sti?) Romanul se incheie lasandu-ne "sur notre soif", reamintindu-ne autoritar ca ne-am indeparat de la rostul discutiei: nu despre identitatea catorva zeci de schelete e vorba, ci despre noi insine si despre cat de putin capabili mai suntem sa intelegem adevarul. Pas inapoi pentru lectorul neatent. Pas inapoi si pentru iluziile compensatoare ale unora dintre personaje: respectabilul reprezentant al fostilor detinuti politici, pentru care osemintele nu puteau fi altceva decat ramasitele unor victime ale securitatii comuniste; politaiul local care se si vede erou la ziar al unei mari dezvaluiri; procurorul la sfarsit de cariera, dornic sa-si incheie pe sest, in afara ringului, un meci mai vechi cu dusmanul de clasa (el va fura degetele mici ale scheletelor dezgropate, ca razbunare pentru ca un deget mic ii fusese candva amputat de muscatura unui detinut politic). Pentru antropologii argentinieni chemati sa rezolve cazul, e un pas pe loc. Ei nu au decat sa confirme primul verdict al specialistilor autohtoni: proprietarii scheletelor au murit de ciuma. In fine, deznodamantul in coada de peste e un pas in gol pentru tanarul arheolog Petrus, care urmareste intreg teatrul de atitudini, ingaduindu-si vaste excursuri in afara timpului prezent, ca unul care se misca fara inhibitii pe axa istoriei. Cat timp se scot din tarana, se masoara, se sorteaza si se sigileaza tibii si cranii, femururi si marunte metacarpiene, el se indragosteste, ajuta, asculta istorii vechi, misca praful din biblioteca primariei, asista la neasteptata recuperare a unei comori (cocosei de aur, infundand brusc scurgerea unei chiuvete). Petrus e un june amabil, senin, cu ulcer, dar si cu buna educatie, care ar putea figura in orice ambianta istorica civilizata. Petrus intinde timpul cum isi intinde lenes-senzual trupul tanar dupa somn si face astfel loc minunatelor istorii pe care le mai aflam in carte.
Cea mai ramuroasa dintre ele si cea mai captivanta e a calugarului Onufrie. Un adevarat roman in roman, ale carui radacini sunt undeva prin Sadoveanu (Creanga de aur), daca nu prin picarescul initiatic al lui Hesse, cel din Narcis si Goldmund, ori prin cartile central-europene pe care Simona Sora le pomeneste in prefata (Hrabal, Pavic, Hašek, Konrad). Personajul e un amestec de Tarzan si Caliban mistic, un "insemnat" (un smoc de par ii creste monstruos si fara oprire, in fiecare ceas cat intr-o luna), care secondeaza istoria vagabondand pe la marginile ei nelocuite si o si excede trecand direct in mit: scrie pe coaja unei intregi paduri de pin propria evanghelie apocrifa, apoi o zideste in stanca. Dar si mai si e povestea mamei lui naturale, care s-a sihastrit cu el in pantece, alungata de sateni, si a supravietuit mancand ficatii pasarilor salbatice (ceva din filmul Le lagon bleu se proiecteaza stins in fundal).
Povestea celor cinci antropologi argentinieni e si ea un roman, dar derulat cu "repezitorul". O felie de vreo cincizeci de ani din istoria Argentinei e povestita ca un digest autentic, pentru a ne face sa intelegem aplecarea speciala a tarii lui Sábato pentru anchetele criminologice. Specialistii sud-americani, comparati adesea cu degetele unei maini (exista o obsesie a numarului cinci in carte, il vom regasi ici si colo, urmare a unor transfocari subite si aparent intamplatoare), sufera de o "maladie" cu nume de personaj colectiv si de obsesie nationala: los desaparecidos - cei disparuti adica, aluzie la perioada in care un regim dictatorial a facut sa piara 30.000 de oameni, ale caror cadavre nu au fost niciodata inapoiate familiilor, dar au fost cateodata reconstituite, oscior cu oscior, de anchete minutioase si rabdatoare.
Roman curat devin si buclele epice pricinuite de pneumonia bunei doamne Paulina, de modul in care nonagenarul Dumitru M. vaneaza, de la fereastra propriei camere, porumbei, pe care-i gateste dumnezeieste, ori cununia anglicana vesel-ticnita, pe iarba de la Caldarusani, a unui tanar lord englez cu o fata de negustor roman.
Cum se povestesc toate acestea si multe, multe altele, intr-un fluid epic extrem de odihnitor si de reconfortant, n-as putea sa va spun. Povestile curg unele dintr-altele fara efort. Decorurile se compun rapid, secretate de o scriitura de tipul celei a targovistenilor: Radu Petrescu in proprietatea intensa a termenilor, Mircea Horia Simionescu in etalarea unui apetit enciclopedic insatiabil (vezi fasia de istorie argentiniana, de pilda, dar si risipa de culoare specifica pusa in povestea calugarului-pustnic), dar si Costache Olareanu in umorul lejer, sampanizat. Fiecare tablou e developat pana in cele mai mici amanunte, cu o economie de mijloace remarcabila. Filip Florian e minutios fara a fi didactic, detaliile si sensurile se descopera unele pe altele, conflueaza inobservabil, sugerand cumva tehnica restauratorilor, care creeaza regasind creatia, adauga eliminand (curatand).
Noul prozator povesteste foarte frumos. Lectura da un fel de dependenta, de tip O mie si una de nopti, si tocmai cand te pregatesti sa tragi concluzia ca avem de-a face cu un povestitor foarte talentat, dar nu neaparat si cu un romancier, mana cu cinci degete se strange brusc, romanul care a dantelat si supradantelat in toate directiile isi aduna brusc cei cinci afluenti. Sper sa nu trisez numarand la atat principalele linii epice: sapaturile arheologice si actorii lor directi, Petrus, personajele cu care el intra in relatie in oraselul de munte (Lady Embury, domnul M, Jojo, tanti Paulina), argentinienii si obsesia lor antropologica si, in fine, Onufrie. Efectul e de trezire din reverie, pe o stare mai degraba euforica, al carei sens este, culmea, constatarea unui esec. Mana cu cinci degete e un non-sens, toate degetele sunt... degete mici. Chiar si strangerea finala a pumnului auctorial e un bluff, un numar de iluzionism rasat. Raspunsul la intrebarea ce este/ care este adevarul? nu exista. Exista doar cautarea lui, cu care masuram distanta crescanda dintre omul modern si sensul propriei sale existente.
Este Degete mici o carte fara cusur? Slava Domnului, nu. Primul capitol nu e cine stie ce. Campeaza in alt registru, mai aproape de realismul ironic si gazetaresc pe care-l gasim pe la noii prozatori ieseni, si in care Filip Florian nu reuseste sa se singularizeze. (De altfel, acest ton nu se mai regaseste compact in restul romanului.) Unele personaje sunt conventionale, aproape generice (jurnalista venita sa asiste la sapaturi). Altele raman agatate fara rost (soldatul Andrei Butilchin). Istoriile argentiniene sunt totusi prea detaliate, fara sa putem gasi corespondent epic sau simbolic valabil pentru toate datele care ni se dau. Pitorescul religios pluseaza uneori inutil (tanara Sandica, zisa si "Trambita lui Dumnezeu", in ale carei crize unii credeau ca aud vocea Celui de sus s.a.m.d.) Ce va scrie Filip Florian mai departe? E o intrebare de neocolit, caci stim bine ce proba enorma este a doua carte dupa un debut foarte bun. In cazul lui, s-ar putea ca timpul sa-i vina in intampinare. Cu cat mai tarziu, poate cu atat mai bine, pentru ca, iata, se clarifica incet-incet un teritoriu literar mai special, ocupat de prozatori care nu ilustreaza noul val - decoltat, ironic si provocator -, ci, dimpotriva, cultiva calmul unei viziuni preocupate mai mult la modul estetic decat autenticist. Daca debuturile in proza de anul trecut, promovate in grup, favorizau auto-scrierea directa, cat mai directa! (Ioana Baetica, Ionut Chiva, Dragos Bucurenci, Ioana Bradea si ceilalti), debuturile individuale mai semnificative mizeaza parca, dimpotriva, pe scriitura elaborata, pe constructia subtila, pe marca stilistica personala (Veronica A. Cara, un alt nume de la Polirom, dar si Nicolae Strambeanu, de la Humanitas, pot fi exemple de acest fel).
Mai putin temperamental decat prima (deci si mai ferit de "restul" incomod al cautarilor, al schimbarilor de traiectorie) si mai putin laborios decat cel de-al doilea, Filip Florian are insa sansa de a fi, de la bun inceput, pe deplin artist.

*Filip Florian, Degete mici, prefata de Simona Sora, Editura Polirom, 2005, 236 pag.