Aderarea la NATO – sfârsitul istoriei?

O categorie tot mai vocala de politicieni si jurnalisti considera ca, odata cu integrarea în NATO si UE, România a ajuns la capatul drumului, ca nu mai are nicio alta grija decât sa cheltuiasca miliardele de euro, care ni se cuvin, nu-i asa? N-ati avut impresia, vizionând jurnalele de stiri, ca la orice incident nefericit din Irak sau Afganistan televiziunile se întrec în a genera titluri gen Morti în razboiul altora! (uitând de articolul 5 al Tratatului NATO), iar analisti cu staif cer, de urgenta, retragerea trupelor românesti sau propun „întoarcerea armelor“, în speranta unui semn de mila mariei sale Putin. Personal, mi se pare ca asistam la o restauratie, ca politica externa a lui Ceausescu si doctrina „razboiului întregului popor“ par a fi paradisul pierdut al gândirii strategice românesti. Dincolo de nostalgie si manipulare, aceste situatii arata, mai degraba, o lipsa de informare si o cultura politica precara. Ce reprezinta NATO si UE? Ce eforturi a facut România pentru a fi invitata sa adere la aceste organizatii? Care este locul nostru în cadrul sistemului geopolitic actual? Sunt întrebari pe care foarte putini si le (mai) pun. Odata cu aderarea la NATO, a apus vremea când Adrian Nastase publica 2–3 carti de propaganda pe an despre extinderea NATO si despre meritul sau în acest proces.

În acest context, aparitia cartii Noul aliat* reprezinta un eveniment salutar. Volumul, scris de George Cristian Maior, actualul director al SRI si fost ministru adjunct al Apararii, aduna între copertile sale o serie de studii si articole ce vin sa umple acest gol. Cele peste 15 capitole au ca fir rosu trei teme principale: viziunea asupra relatiilor internationale, gândirea strategica privind rolul geopolitic al României si evaluarile politicii de securitate si aparare din perioada 2000–2006.

Desi face dovada cunoasterii sofisticatelor teorii ale relatiilor internationale, autorul alege doua paradigme de rang mediu pentru a-si fundamenta viziunea strategica, respectiv paradigma postmodernista asupra securitatii, elaborata de Robert Cooper în cartea sa Ordine si Haos în secolul XXI, si o paradigma neorealista, elaborata de Robert Kaplan în Politici de razboi. Plecând de la prezumtia ca atât Kaplan, cât si Cooper au ca punct comun valorizarea gândirii strategice în practica politicilor de securitate, George Maior realizeaza creativ o sinteza a celor doua teorii, propunând paradigma „noii diplomatii“, bazata mai putin pe forta si mai mult pe legitimitatea actiunilor. Aceasta paradigma duala presupune, pe de-o parte, o asumare voluntara a unei logici a cooperarii, a securitatii colective si a negocierii ca alternativa a razboiului între statele europene, iar, pe de alta parte, o politica de razboi, în afara spatiului european, acolo unde relatiile interstatale sunt în continuare haotice, bazate pe confruntare si „etica pagâna“ (Kaplan).

Capitolul Noua identitate strategica a României. De la modernitate la postmodernitate reprezinta cheia întelegerii acestui volum. Autorul analizeaza critic cultura strategica româneasca contemporana si face, astfel, legatura cu capitolele ce urmeaza, ce descriu generos reforma sistemului de securitate, relatiile civil-militare si aderarea la NATO. Plecând de la prezumtia ca legitimitatea si credibilitatea statelor sunt, în epoca postmoderna, surse la fel de importante de putere precum capabilitatile militare si economice, George Maior considera ca abordarea traditionalista a securitatii nationale este desueta si, de aceea, România nu trebuie sa mai investeasca resursele în mod autarhic pentru apararea teritoriala. Deoarece interesele nationale fundamentale, precum suveranitatea si independenta politica, sunt asigurate în sens primordial, este cazul ca statul sa investeasca resursele în conexiune cu dinamica noului sistem de relatii internationale, în credibilitate si legitimitate. „Miza este deci de a ne apropia cât mai mult de circuitul deciziilor politice si strategice...“, spune autorul, iar „...o conceptie autarhica a statului echivaleaza cu un rol politic diminuat în relatiile internationale“ (pp. 72–73). În concordanta cu paradigma Ianus, Maior propune o abordare a politicii externe si de securitate românesti pe doua dimensiuni: pe de-o parte, integrarea în spatiul postmodern european si consolidarea identitatii strategice în NATO, iar, pe de alta parte, intrarea în jocul globalizarii, pe baza abordarii realiste.

Restul cartii aduce în lumina o bogata baza documentara de istorie recenta, reprezentând studii, articole sau speech-uri pe care autorul le-a elaborat în perioada 2000–2004. Asa cum singur marturiseste, în introducere, capitolele sunt strabatute de viziunea strategica, descrisa mai sus, prezentând atât o perspectiva critica a securitatii nationale, cât si evaluari teoretice ale politicii de aparare în perioada fierbinte a implementarii planurilor nationale de aderare la NATO (MAP). Sunt descrise pe larg fenomene si evenimente traite în linia întâi, precum implementarea normelor de control democratic civil asupra armatei si consolidarea relatiilor civil-militare de tip democratic, profesionalizarea armatei, adaptarea la cerintele NATO, angajamentele luate cu acest prilej, decizia de a trimite militari români în misiuni externe în Afganistan si Irak, precum si primele analize geopolitice regionale despre rolul Marii Neagre pe tabla de sah globala. Interesanta este, azi, evocarea episodului asumarii de catre delegatia româna a deciziei de alocare a 2,38% din PIB pentru aparare, în urma negocierilor din 2001–2002, pe baza calculului costurilor de modernizare a armatei. Aceste studii ofera raspunsul lui George Maior la întrebarea din titlu. Nu! Nu asistam la un sfârsit al istoriei, este nevoie de dezvoltarea viziunii strategice si de continuitate actionala în noul sistem al relatiilor internationale, în conformitate cu paradigma „noii diplomatii“.

As vrea sa închei prezentarea, reamintind faptul ca în 3–4 aprilie a.c. va avea loc Summit-ul NATO de la Strasbourg–Kehl, anuntat a fi un summit istoric nu numai prin faptul ca se împlinesc 60 de ani de la fondarea celei mai viabile aliante din istorie, ci si prin faptul ca se vor lua decizii strategice fundamentale. Ar fi fost cazul ca, pâna acum, analistii români din societatea civila si din administratie sa declanseze dezbateri serioase si sa elaboreze documente de pozitie care sa arate ca NATO suntem (si) noi. Din pacate, putini realizeaza ca trebuie sa fim activi în NATO si UE pentru a conta. Înca mai întâlnim documente politico-militare care îsi propun ca obiective „alinierea la cerintele NATO“. Cartea lui George Maior este binevenita din acest punct de vedere pentru dezvoltarea culturii strategice românesti.

În ciuda faptului ca are o pronuntata abordare academica, cartea este scrisa într-un stil clar si alert. Un singur minus editorial: este regretabila lipsa aparatului bibliografic, a notelor de subsol sau indicelor de nume, având în vedere ca volumul ar putea deveni o sursa bibliografica importanta de istorie recenta. Cartea este foarte utila analistilor politici, profesorilor, studentilor din domeniul studiilor de securitate sau al relatiilor internationale, dar si practicienilor.

*George Cristian Maior, Noul aliat: regândirea politicii de aparare a României la începutul secolului XXI, Editura Rao, 2009.