Site-uri recomandate

Gourmet Gift - oferte cadouri de craciun corporate
TGG - usi interior
Adauga rapid anunturi gratuite de mica publicitate

Magazin online cu ceasuri de mana

---
Perspective | Editie scrisa
08.09.2009

Actualitatea cazului Sebastian

de Paul Cernat 

942 afisari din 21.02.2013 | Nu exista comentarii

Cea mai controversată apariţie editorială a acestei veri a fost, de departe, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian de Marta Petreu, publicată la Editura Polirom. Am urmărit comentariile din presă sau de pe formuri - de la adeziunea totală a lui Ion Bogdan Lefter şi elogiile nuanţate ale unor Vladimir Tismăneanu, Nicolae Manolescu, Doru Pop sau D. Ţepeneag până la masiva demontare epistolară semnată de Ioana Pârvulescu, la rezervele lui Andrei Cornea şi ale Ioanei Orleanu sau la diagnosticul de „fraudă istorico-literară“ al lui Mihai Iovănel –, iar lectura cărţii mi-a produs aceeaşi senzaţie de duş scoţian. Sigur, cunoşteam explozivele fragmente publicate în avanpremieră, începând cu cel din Româ­nia literară.

Ştiam mai de mult că la începuturile sale autorul Accidentului fusese un entuziast „năist“, nu un „democrat“, iar pe când mă ocupam de contextualizarea primului val avangardist românesc am avut ocazia să-i parcurg, în colecţia revistei Contimporanul (rubrica Povestea vorbei) şi în unele numere din Cuvântul anilor 1929-1932, articole comprehensive la adresa lui Mussolini şi pledoarii antipoliticianiste în favoarea „încadrării tineretului“ pe modelul corporativ al fascismului italian. Sub acest aspect, lectura studiului semnat de cunoscuta poetă şi eseistă clujeană – unul dintre cei mai acuţi istorici autohtoni ai ideilor „tinerei generaţii“ interbelice – nu a constituit o revelaţie pentru mine.

Multă vreme despre Sebastian s-a tăcut „pe bucăţi“ şi s-a vorbit pe la colţuri. În perioada regimului comunist, când chestiunea antisemitismului româ­nesc fusese pudic îngheţată, Sebastian a fost recuperat ca romancier sentimental (prin Oraşul cu salcâmi şi Accidentul), ca dramaturg de succes şi, selectiv, ca publicist literar-cultural, titluri precum De două mii de ani şi „dosarul de presă“ din Cum am devenit huligan sau chiar proza erotic-cosmopolită (Fragmente dintr-un carnet găsit, Femei) rămânând nereeditate. Puţinele articole politice republicate fuseseră trecute printr-o selecţie drastică, orientată convenabil. După 1990, s-a tăcut o vreme despre relaţiile cu prietenii legionarizaţi, până la revelaţia Jurnalului (el însuşi publicat selectiv în periodice înainte de 1989 şi subiect de colportaj în culisele lumii literare). În fine, până la recenta carte a Martei Petreu, niciun comentator n-a „îndrăznit“ să meargă la periodice şi să discute liber, cu textele pe masă, perioada militantă de la Cuvântul şi publicistica ideologică, nu tocmai corectă politic. //

Sebastian, omul lui Nae Ionescu

Începem în acest număr dezbaterea pe marginea volumului Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian al Martei Petreu, apărut anul acesta la Editura Polirom.

Multă vreme despre Sebastian s-a tăcut „pe bucăţi“ şi s-a vorbit pe la colţuri. În perioada regimului comunist, când chestiunea antisemitismului românesc fusese pudic îngheţată, Sebastian a fost recuperat ca romancier sentimental (prin Oraşul cu salcâmi şi Accidentul), ca dramaturg de succes şi, selectiv, ca publicist literar-cultural, titluri precum De două mii de ani şi „dosarul de presă“ din Cum am devenit huligan sau chiar proza erotic-cosmopolită (Fragmente dintr-un carnet găsit, Femei) rămânând nereeditate. Puţinele articole politice republicate fuseseră trecute printr-o selecţie drastică, orientată convenabil. După 1990 s-a tăcut o vreme despre relaţiile cu prietenii legionarizaţi, până la revelaţia Jurnalului (el însuşi publicat selectiv în periodice înainte de 1989 şi subiect de colportaj în culisele lumii literare). În fine, până la recenta carte a Martei Petreu niciun comentator n-a „îndrăznit“ să meargă la periodice şi să discute liber, cu textele pe masă, perioada militantă de la Cuvântul şi publicistica ideologică, nu tocmai corectă politic. Ediţiile îngrijite de Cornelia Ştefănescu sau culegerea publicistică improvizată de Teşu Solomovici au fost epurate de elementele capabile să „întineze“ imaginea exemplară a lui Sebastian. Şi în cazul lui, ca şi în cazul unor Eliade, Cioran, Noica, nevoia de modele a operat, ca de atâtea ori în istoria noastră recentă, prin ocultarea şi/sau eufemizarea trecutului „inavuabil“, favorizând excesele demitizante şi întârziind asumările mature ale trecutului.

Câteva lucruri se cuvin subliniate: 1) studiul are la bază o documentaţie de primă mână, investigată cu minuţie şi pasiune. Marta Petreu a citit mii de articole, a parcurs numeroase colecţii ale publicaţiilor interbelice şi memorialistica epocii (până la ultimele revelaţii confesive ale rudelor şi prietenilor), neputând fi acuzată de citare defectuoasă sau de informare deficitară.

Este pentru prima dată când articolele politice şi literare ale acestei etape sensibile din biografia intelectuală a lui Sebastian sunt analizate pe larg, în libertate (monografia din 1986 a Dorinei Grăsoiu nu le oculta, cum o făcuse de pildă Cornelia Ştefănescu, dar nici nu-şi putea permite să le discute, din motive lesne de înţeles); 2) spunerea „adevărului integral“ despre „cei şapte ani de-acasă“ (i.e., de la Cuvântul) ai unui autor celebrat ca excepţie democrată/antitotalitară a generaţiei sale „rinocerizate“ este o operaţiune salubră; 3) cartea e pasionantă, vie, scormonitoare şi bătăioasă, scrisă cu expresivitate şi nerv (inclusiv cu nervi), cu „dezvăluiri“ psiho-politice senzaţionale, cu demonstraţii strânse, interpretări percutante şi ipoteze ameţitoare. Atât numai, şi ar fi destul pentru o piesă de referinţă în exegeza istoriei intelectuale a extremei drepte autohtone dintre cele două războaie mondiale. Iar premisele sunt perfect întemeiate. Iată-le sintetizate într-un fragment oarecare: „Până când nu a fost constrâns – de prefaţă (prefaţa antisemită a lui Nae Ionescu la De două mii de ani, n.m) şi mai ales de marele scandal public ce i-a urmat -, Sebastian nu a văzut şi nu a vrut să vadă nici premisele antisemitismului, nici antisemitismul manifest al patronului său. Este adevărat că Nae nu a tras concluzia premiselor sale decât în ultimele două luni ale anului 1933, ca o reacţie politicianistă la instalarea guvernului Duca. Sebastian, care nu se mai putea gândi pe sine în absenţa acţiunii formatoare a lui Nae, a rămas mereu orb la evoluţia ultranaţionalistă şi antisemită a acestuia. Din iubire şi din recunoştinţă, el i-a rămas fidel lui Nae Ionescu, trecându-i cu vederea succesivele schimbări la faţă, ba chiar apropriindu-i-le şi imitându-i-le.

Sebastian s-a purtat ca şi cum răspunsul implicit pe care i l-a dat Nae la prima lor întâlnire, în 1927, când l-a acceptat ca evreu în redacţie, ar fi fost etern valabil“. (p. 149). Nu aş fi de acord cu obiecţiile criticilor Martei Petreu privind caracterul „neştiinţific“ al „demoniei“ atribuite lui Nae Ionescu. Atât în bibliografia internaţională despre nazism, cât şi în cea despre Gulag, referinţa – evident metaforică – la diavol e foarte prezentă. Denumit ca atare de Sebastian (într-o conversaţie consemnată în Jurnal) şi alţi contemporani (de la Maruca Cantacuzino la patriarhul Miron Cristea), Nae poate fi privit ca o ipostază a demonismului istoriei româneşti interbelice, redutabil „ispititor“ de conştiinţe în beneficiul unei politici funeste.

Problema e că Marta Petreu îşi calibrează argumentaţia în funcţie de polemica acerbă pe care o poartă, pe întreg parcursul cărţii, cu „linia mitizantă“ ce a făcut din Sebastian inclusiv un scriitor „supraevaluat“ (Jurnalul a tras după el întreaga creaţie a scriitorului, transformându-l în principalul produs cultural de export din ultimul deceniu). Mai mult: un intelectual care, ca victimă a extremei drepte autohtone, a fost folosit drept cap de acuzare la adresa intelighenţiei româneşti „rinocerizate“ (de la Cioran şi Eliade la Camil Petrescu). Exagerările polemice nu sunt, în principiu, un lucru rău; ele au meritul de a dinamita vechi blocaje ale receptării şi de a provoca o dezbatere substanţială, în vreme ce abordările căldicele nu lasă urme. Din păcate, Sebastian devine, din nou, o victimă a neînţelegerii, de astă dată în „războiul“ Martei Petreu cu lavajul politico-biografic practicat de cei care, deşi au ştiut adevărul, l-au „mistificat cu premeditare“, din varii motive (de la Vicu Mândra în 1962, la Z. Ornea, Geo Şerban, Alain Paruit, Cornelia Ştefănescu etc.). O ţintă nemărturisită pare a fi şi discursul de tip Alexandra Laignel-Lavastine, care în Uitarea fascismului... făcuse nu doar rechizitoriul „antisemiţilor“ Eliade şi Cioran, ci şi pe cel al lui Eugen Ionescu, acuzat pentru „colaboraţionismul“ său de ataşat cultural pe lângă guvernul de la Vichy şi pentru „complicitatea“ din exil cu prietenii săi renegaţi o vreme din cauza „rinocerizării“ lor. După cum se ştie, Marta Petreu a taxat-o, cu bune argumente, de plagiate, de mistificări ale documentelor şi de prezenţa unor gafe istoriografice impardonabile. Sub acest aspect, Diavolul şi ucenicul său... poate fi citit şi ca o lecţie implicită de studiu demitizant. Mai ales că, după scandalul din jurul romanului De două mii de ani şi după ruptura de Cuvântul, înregistrăm la Sebastian o „uitare a fascismului“ pe care, într-o formă sau alta, îl cauţionase. Cu precizarea că „fascizarea“ s-a înregistrat mai întâi la el, ceilalţi colegi de generaţie urmându-l după ce autorul lui De două mii de ani se vindecase deja. Că nu e vorba despre acelaşi „extremism“ ca la ei – e adevărat. Autoarea însăşi atrage mereu atenţia asupra diferenţei dintre primul Sebastian – „protocron“ al fascismului tinerei generaţii pe care l-a contractat într-o formă mai uşoară – şi cel convertit, imunizat după „carantina ideologică“ din 1934.

În mod ironic însă, deşi documentaţia e prodigioasă, cu abundenţă de citate, tratamentul demascator, persuasiv până la redundanţă, seamănă, ca retorică şi tip de atitudine, cu cel aplicat de autoarea franceză lui Constantin Noica sau lui Eugen Ionescu. Nu e în chestie, aici, calitatea de „scriitor de al doilea raft“ a lui Sebastian, afirmată cândva de Z. Ornea şi reluată, într-un recent interviu, de Nicolae Manolescu (la drept vorbind, doar Jurnalul e o scriere de prim raft), ci faptul că, refuzând împărţirea maniheistă a interbelicilor în „buni“ şi „răi“, Marta Petreu operează în interiorul aceluiaşi maniheism. Rămâne, altfel spus, prizoniera mentalităţii pe care o denunţă, iar imaginea pe care o obţine e distorsionată, generând efecte perverse: ton apodictic, absolutist („nu cred că există un document care să poată infirma descrierea pe care i-am făcut-o“, „fără putinţă de tăgadă“ etc.), suprainterpretări şi speculaţii psihologice riscate, răstălmăciri, caricaturizări pamfletare de gust îndoielnic, lecturi literale aplicate unor texte care spun de fapt altceva etc.

După cum remarcă autoarea, publicistul Sebastian nu a fost un „ideolog original“ în perioada 1929-1934, ci un „popularizator cvasicotidian şi foarte talentat al corpusului doctrinar – reacţionar – al lui Nae Ionescu“ (p. 104), profilat pe criticarea „aspectelor circumstanţiale“ ale democraţiei parlamentare şi liberalismului. Articolele sale nu-i atacă pe adversarii lui Nae din unghi ideologic, ci dintr-unul „uman“, complementar şi „cu un bemol mai jos“: le persiflează „drăceşte“ slăbiciunile, le denunţă lipsa de realism sau satirizează inadecvarea utopică a politicilor practicate de aceştia. Ele aparţin prin excelenţă unui artist, nu unui înregimentat partinic, şi păstrează mereu o rezervă sceptic-ironică faţă de „abstracţiunile“ politicului.

Anticartezian (e oare ăsta un păcat?) şi sedus de vitalismele epocii, junele şi „turmentatul“ redactor de la Cuvântul nu face nici figură de adept al „misticismului“ (i.e., al ortodoxismului, pilon de bază al ideologiei năiste), în ciuda solidarizărilor encomiastice dintr-un uriaş articol bilanţier despre revista-mamă la aniversarea unui deceniu de existenţă. Nu e naţionalist şi – urmare a unei traume suferite în liceu din partea colegilor antisemiţi – evită folosirea cuvântului „naţional“ în textele sale, preferând să scrie în loc de „revoluţie naţională“/„revoluţie socială“. E, ca şi Nae Ionescu de până în 1933, antihitlerist (fără vehemenţă, dar cu un ton mai sus decât maestrul său). Să nu uităm apoi că, în acel moment, nici Mussolini, nici Franco nu erau antisemiţi, iar lista intelectualilor evrei simpatizanţi ai lui Mussolini (în frunte cu Freud) e apreciabilă. Mihai Iovănel a atras atenţia în Cultura, citându-l pe Armin Heinen, că însăşi Constituţia română din 1923 a fost, în parte, inspirată din cea a lui Mussolini, a cărui ideologie „de dreapta“ era, în fapt, puternic debitoare revoluţionarismului de stânga şi sindicalismului sorelian. Aşa este, iar lipsa frecventării unei bibliografii externe despre fascismele europene se resimte la Marta Petreu. Considerând fascismul italian „extremă dreapta“, autoarea ignoră faptul că de la Zeev Sternhell şi Renzo da Felice la A.J. Gregor sau Roger Griffin, teoria politică tinde să plaseze fascismul italian mai degrabă în zona unui socialism heterodox. Ce rămâne, totuşi, din aşa-numitul „extremism de dreapta moderat“ al lui Sebastian, tânărul descoperit şi „scos la înaintare“ ca alibi etnic de profesorul Nae Ionescu în faza „naţional-ţărănistă“ şi procarlistă a antiliberalismului său reacţionar? Rămâne admiraţia pentru „nevoia de integrare“ a tineretului, antipoliticianismul vehement (comun în epocă), simpatiile pentru revoluţia colectivistă, elitismul, admiraţia contextuală pentru conducătorii charismatici şi autoritari (Mussolini, Franco, Maciá, Pilsudski), ostilitatea la adresa politicilor liberale („formaliste“ şi „nerealiste“), ironizarea utopismului Ligii Naţiunilor şi a ideii iluministe de „Europa“, diagnosticarea resemnat-filosofică a falimentului democraţiei europene, aprobarea detaşată a Anschluss-ului, spiritul antiburghez (cu bemoli ocazionali), anumite sugestii protecţioniste, polemismul contondent... Totul pe un fond psihologic labil: omul e vanitos-monden, partizan, dificil – boli scriitoriceşti, altminteri, comune. Cam puţin, mai ales că însăşi Marta Petreu observă că Sebastian are o simpatie „estetică“ pentru Mussolini (ale cărui politici le justifică naiv şi livresc). E adevărat că Sebastian a ezitat o vreme să creadă în convertirea la antisemitism a profesorului său (care l-a folosit ca paravan cât a fost nevoie în relaţiile lui cu Maniu şi Carol II), până când acesta l-a „pus la loc“ prin prefaţa antisemită din 1934. Mai publicase anterior – ca un test – şi articolul despre Ion Trivale, critic literar de origine evreiască şi patriot român conservator, mort cu arma în mână în timpul primului război mondial. În contrapartidă, Marta Petreu invocă însă, acuzator, articolul Minorităţile în alegeri, unde Sebastian ar fi susţinut discriminarea electorală a minoritarilor etnici. În realitate, autorul textului nu făcea decât să sancţioneze cartelurile marilor partide democratice cu organizaţiile „maghiarilor, saşilor, ucrainenilor etc.“ pe motiv că „electoratul organizaţiilor minoritare“ are în vedere numai „interesele particulare“ ale comunităţilor etnice, nu „interesul general“ al ţării. A afirma însă că „există o deosebire funcţională între votul propriu-zis şi votul minoritar“ nu înseamnă decât o evaluare a semnificaţiei votului minoritar, iar nu indicarea unei diferenţe de statut între cele două voturi şi cu atât mai puţin un îndemn la diminuarea dreptului la vot al minorităţilor.

Cât despre „partidele româ­neşti“, orice minoritar putea vota cu ele sau putea face parte din rândul lor. Numindu-le „româneşti“, Sebastian nu se referă la vreo puritate etnică a lor (inexistentă de altfel), ci la faptul că reprezintă cetăţenii români indiferent de etnie. Forţând la rândul meu nota, aş spune că în acest articol Sebastian e subtil antinăist, întrucât, vorbind despre electoratul organizaţiilor minoritare, el critică votul etnic, parohial, afirmând totodată că „interesele minoritare pot fi legitime, juste şi acceptabile“. Prin urmare, Sebastian se distanţează de năista „logică a colectivelor“ ce propovăduia segregarea pe criterii etnice...

Din păcate, tot arătând în direcţia „antidemocratismului/revoluţionarismului de dreapta“ al tandemului brăilean Nae–Sebastian, Marta Petreu tinde să denunţe ca periculoase şi extremiste toate elementele eşafodajului ideologic năist preluate de Sebastian – ceea ce nu e cazul. Prezentă deja la Eminescu şi Iorga, critica „localist-organică“ a modelului francez, centralist, impus de paşoptism în organizarea politic-administrativă a României, cu privilegierea Capitalei în detrimentul provinciei, reprezintă unul dintre elementele rezonabile ale ideologiei conservatoare autohtone şi nu indică neapărat un ruralism autarhic. Recitiţi admirabilele articole ale lui Sebastian despre Brăila natală! În schimb, fetişizarea paşoptismului, a iluminismului şi a liberalismului/democratismului nostru interbelic are consecinţe aiuritoare în cazul Martei Petreu când identifică, în anumite articole ale lui Sebastian (50 mai puţin studenţi, Sârmă ghimpată în jurul Universităţii, Selecţia fiscală la şcoală etc.), nişte pledoarii pentru introducerea numerus clausus în universităţi.

Oricum am privi lucrurile, e o fraudă logică punerea semnului identităţii între poziţiile antisemiţilor, „de la A.C. Cuza la legionari“, care cereau limitarea accesului evreilor în universităţi, şi cea „antiluministă, elitistă“ a lui Sebastian, care „nu a indicat criteriul după care să fie limitat accesul la învăţământ“. Faptul că autorul articolelor critică inflaţia de bacalaureaţi şi de diplome universitare nemeritate într-o perioadă în care şomajul intelectual devenise dramatic i se pare Martei Petreu condamnabil. Dar, pe această logică, orice critică actuală la adresa obligativităţii celor 12 clase sau a Declaraţiei de la Bologna va părea, probabil, fascistă! Mai departe, deşi recunoaşte că „Sebastian nu avea de ce să-i simpatizeze pe liberali, responsabili în anii 1920 de diversiunea antisemită“, autoarea vede în critica partidelor burgheze o atitudine extremistă, iar declaraţia explicită de neprezentare la vot din articolul Cei care nu votează! (decembrie 1933) i se pare, implicit, prolegionară. De ce? Pentru că partidul lui Codreanu fusese, după asasinarea premierului Duca, scos din jocul electoral, iar – în interpretarea fantezistă a Martei Petreu – Sebastian, om al lui Nae, nu mai avea cu cine să voteze. Dar de nicăieri nu rezultă că Sebastian – consecvent refuzului său de a se angaja partinic – ar fi votat cu legionarii! După cum dintr-un articol precum Cu sânge sau nu, tot una e nu rezultă o apologie a violenţei politice în alegeri, ci o sancţionare globală a clasei politice româneşti, indiferent de violenţele electorale (cu morţi şi răniţi) la care partidele „democratice“ se dedau în mod curent. Şi numai printr-un sofism răuvoitor poate fi pus acest articol pe acelaşi plan cu articolele lui Cioran de justificare a... crimelor lui Hitler. Tot astfel, deşi Marta Petreu recunoaşte că Sebastian „n-a fost legionar“, prin nu ştiu ce „manierism logic“ ajunge să considere că prezenţa ocazională a lui Codreanu în paginile Cuvântului cu un drept la replică l-ar transforma, automat, în „coleg de ziar cu Sebastian“... Sigur, nici Sebastian, nici alţii nu şi-au dat demisia în toamna lui 1933 când au devenit colegi de redacţie cu Vasile Marin – dar acesta e un semn de indecizie şi de bulversare, nu de solidaritate întru legionarism (explicaţia oferită de Z. Ornea: „nimeni nu a plecat, socotind probabil că e o tactică de moment care nu va dura“ mi se pare mai creditabilă decât cea a unui I. Ludo). La fel, din relativizarea critică a conceptului postiluminist de Europa nu rezultă că Sebastain ar fi un „antieuropean rece“. Iar din faptul că în articolul La Balinţ (unde „tenorul“ Sebastian „îl îngână“ pe „basul“ Nae care „cântă“ editorialul proautarhist La potecă) este susţinut dreptul ţăranilor dintr-un sat bănăţean de a se organiza singuri, împotriva „sistemului debil de gândire al liberalismului ducist, ardelean sau averescan“, nu putem deduce că autorul său ar pleda pentru „autarhia satelor“ şi, implicit, pentru autarhia României.

Însă, pentru reuşita demascărilor, Marta Petreu nu se sfieşte să practice şi lectura literală a textelor, citind pe dos, cu rea-credinţă, un articol antimilitarist precum Omul cu revolverul şi văzând în ironia lui antifrastică o... apologie a violenţei politice („În timp ce Adevărul şi Dimineaţa făceau apel la calm şi la nerecurgerea la arme în politică, iar la celălalt pol Nae Ionescu arăta că s-a intrat în mod fatal în epoca asasinatelor, Sebastian publică, în 15 decembrie 1933, unul dintre cursivele sale îndrăcite, cu ţintă imediat actuală“, pp. 117-119)! Că autoarea Cărţii mâniei – altminteri pasionată de subtexte vinovate – pare uneori incapabilă să sesizeze ironia şi sensurile figurate dintr-un text o confirmă şi alte afirmaţii stupefiante.

Bunăoară, cele în care persiflează un fragment „scris într-o turmentare vădită“ al „bunului“ Arşavir Acterian din Jurnalul unui pseudofilozof: „Mă gândesc la îndreptăţirea oricui de a scrie un jurnal al existenţei cotidiene. Actele intime ale lui Socrate, Cezar, Novalis, ale unui Mircea Eliade, Emil Cioran, Stendhal, Sebastian, Horia, Gide, Eugen, Amiel, Stan şi Bran, Ilie, X, Y şi Arşavir îmi sunt mai preţioase decât cele mai impresionante şi formidabile creaţii ale lor şi ale altora“ (p. 78). Potrivit Martei Petreu, ar reieşi că, pentru Arşavir, Sebastian „la egalitate şi împreună cu Eliade“ este „un reper de personalitate la nivelul lui... Socrate“ (p. 79). Dar de ce doar la nivelul lui Socrate, şi nu, să zicem, şi la nivelul lui... Stan şi Bran?

Ori de câte ori are prilejul, Marta Petreu reia obstinat teza complicităţii între „diavol“ şi „ucenicul său“: potrivit autoarei clujene, dacă „ucenicul“ critică (ne)funcţionarea efectivă, concretă a democraţiei, a alegerilor şi a parlamentului, atitudinea lui ar reprezenta – prin contaminare – acelaşi lucru cu critica lui Nae, operată de pe poziţii metafizico-politice. Or, critica lui Sebastian e întotdeauna laică şi contextuală, afină, într-adevăr, poziţiei îmbrăţişate în epocă de un umanist neoclasic precum Ortega Y Gasset. Există însă şi omisiuni suspecte în stufosul dosar. Spre exemplu, Marta Petreu nu suflă un cuvânt despre conferinţa lui Sebastian despre Chaplin de la Asociaţia „Criterion“, octombrie 1932, când a fost mizerabil apostrofat de studenţii antisemiţi din sală („un jidan vorbeşte despre alt jidan“). Ar fi fost interesant, apoi, de discutat cazul Sebastian în relaţie cu cel al colegului său de redacţie Ion Călugăru – şi el scriitor evreu şi admirator al lui Nae, de pe poziţii sioniste, sindicaliste şi chiar comunizante.

Dar singura menţionare nonenumerativă a lui Călugăru apare într-o notă de subsol de la p. 102, unde e felicitat pentru că, spre deosebire de Sebastian, a criticat hitlerismul în alte publicaţii decât Cuvântul după ce, în 1933, Nae impusese menajarea lui Hitler în paginile ziarului. Ce ne facem însă cu „iradierea“ charismei lui Nae şi în zona stângii? Relaţiile Ion Vinea–Nae Ionescu sau Ion Vinea–Pamfil Şeicaru, cu consecinţe până în anii ’40 şi după, sunt elocvente în acest sens, de plasat în contextul mai larg al antiliberalismului „revoluţionar“, de stânga sau de dreapta, ulterior Marii Uniri. La Contimporanul exista chiar o anumită simpatie „estetică“ faţă de Mussolini (via Marinetti), iar antilovinescianismul – scos pe nas cu obstinaţie lui Sebastian... – e un element comun întregii noastre avangarde istorice (cu excepţia lui Voronca) şi stângii radicale în genere, nu numai „revoluţionarilor de dreapta“. În fapt, drama lui Sebastian este drama omului singur prins între propria slăbiciune şi nevoia de „încadrare“ colectivă a epocii. E, altfel spus, drama unui tânăr evreu individualist – nici socialist, nici sionist, nici asimilist – care, desprins de comunitatea sa de apartenenţă, dar fără să-şi renege vreun moment rădăcinile, şi-a dorit să se integreze în comunitatea de referinţă a tinerei generaţii de intelectuali din jurul lui Nae Ionescu şi al Cuvântului, unde crede a găsi o „familie“ şi o „casă“. Nu a urmărit să obţină o identitate „românească“ de împrumut, ci o identitate intelectuală independentă de orice determinări etnice, o comuniune cu ceea ce trecea drept „generaţia“ sa. Şi nu e vina lui că a eşuat. A-i scoate pe nas faptul că, şi în timpul terorii legionare, era îngrijorat pentru foştii săi prieteni ignoră faptul că, pentru Sebastian, prietenia, iubirea şi alte valori umane „simple, fireşti“ trec înaintea oricărei ideologii. Merită oare acuzat pentru asta? Sau preţuit?

Profund discutabilă mi se pare şi sugestia de „anormalitate“ a antipatiei lui Sebastian faţă de Lovinescu, personalitate cu care, chipurile, ar fi trebuit să simpatizeze în mod „natural“, „prin raţionalismul său, prin spiritul critic, prin gustul pentru modernitate şi pentru cultura franceză“ (p. 196). Efect secundar al „urii de sine“ evreieşti? N-aş crede.

Mai întâi, în 1927 Nae Ionescu nu era antisemit, se arăta preocupat de problema sionismului şi se înconjura inclusiv de colaboratori evrei. Opţiunea lui Sebastian ţine de normalitatea epocii – atâta câtă era. Imaginea unui Lovinescu-protector al evreilor – neapărat raţionalişti, umanişti şi de stânga! – opusă unui Nae înconjurat de „rumâni“ ortodoxişti e simplificatoare, cel puţin până la o anumită dată. În al doilea rând, ceea ce îi oferea Nae adolescentului concitadin, dornic de emancipare în atmosfera anilor `20 – autenticitate, gândire vie, organică, pe cont propriu, criterii tari şi întrebări ultime, angajare în „viaţa străzii“, spirit de aventură şi de comuniune – nu-i putea oferi placidul, convenţionalul, „burghezul“ E. Lovinescu. În al treilea rând, înainte de a fi evreu, „omul de la Dunăre“ a fost un tânăr al timpului său, iar Nae părea să încarneze însuşi spiritul timpului, nevoia de „altceva“, de tinereţe „regeneratoare“, „autentică“ şi „virilă“, opusă unei lumi „îmbătrânite“, „epuizate“ şi „ipocrite“, care monopoliza scena publică. În al patrulea rând, teoreticianul modernismului a fost antipatizat şi violent atacat polemic, în repetate rânduri, chiar de moderniştii înşişi – de la Arghezi, Camil Petrescu şi G. Călinescu la Ion Vinea şi Eugen Ionescu. În sfârşit: de ce am exclude faptul că Sebastian putea vedea în Nae nu atât un „stăpân“ iubit masochist, din „nevoia de a suferi“, cât un frate mai mare (nu privea oare Cuvântul ca pe o „casă“, ca pe o „familie“, ca pe o „comunitate“ de adopţie?), aşa cum în iniţial mefientul Eliade a căutat mereu să vadă Prietenul?

În ciuda tonului mai calm şi rezonabil, presărat de (uneori) subtile interpretări psihologizante, nici capitolele eseistice dedicate etapelor „convertirii“ de după 1935, scandalului prilejuit de romanul De două mii de ani şi de prefaţa acestuia, relaţiilor Sebastian–Eliade sau diaristului „depresiv“, cu amorurile şi angoasele lui („meteodependenţa“ amoroasă faţă de Leni, Maryse, Zoe ş.cl. şi imposibilitatea de a tranşa în dragoste, depresia ulterioară „expulzării“ din generaţia prietenilor legionarizaţi, opţiunea filobritanică, văzută de pasionatul comentator al literaturii engleze ca „a treia cale“ între fascism şi comunism, preconizata „evadare“ din România pe urmele Nadiei Mărculescu, ultima iubită...) nu sunt lipsite de tendenţiozităţi. Ce relevanţă are, în context, aluzia – bazată pe fragmente diaristice ambigue – privind o posibilă infirmitate sexuală de la 17 ani? Minus reproşul falacios privind lipsa bibliografiei de specialitate, Ioana Pârvulescu are dreptate să-i reproşeze Martei Petreu că face psihanaliză „în orb“ pe cazul Sebastian, pornind de la date insuficiente.

Elocvente pentru modul în care Marta Petreu îşi compromite, prin derapaj umoral şi unilateralitate tendenţioasă, unele premise corecte sunt capitolele despre „războaiele“ tâ­nărului „huligan“, foiletonist şi eseist de talent, cu diferite autorităţi critice, personalităţi şi grupări literare (de la E. Lovinescu şi G. Ibrăileanu la încă tinerii G. Călinescu, Mihai Ralea, Petru Comarnescu şi de la Viaţa românească la revistele de avangardă, cu excepţia Contimporanului). E adevărat că, la Cuvântul, Sebastian îi lua „la tir“ prin atacuri cultural delegitimante pe cei care se întâmpla să fie şi adversarii ideologici ai lui Nae (dar lucruri similare se întâmplau la mai toate marile publicaţii de direcţie). E adevărat că „spatele“ ziarului îi dezinhibase agresivitatea şi siguranţa, făcându-l să se simtă liber şi sigur de sine, că, uneori, e nedrept chiar cu cei care-i întinseseră o mână (Lovinescu), după cum e adevărat că, rămas fără „colegi“ după ruptura din 1934, îşi revizuieşte radical multe opinii şi renunţă la vechi adversităţi. Dar a insinua că la Cuvântul Sebastian avea, în calitate de comentator literar, o agendă antidemocratică şi echivala actul critic cu o operaţiune de tip militarist-represiv (v. semnalarea obsedantă a unor expresii precum „a face ordine“, „a disciplina“, „a executa/decapita“, „războaie culturale“, „a linşa moral“ ş.a.m.d.) e un nonsens. Autoarea remarcă nu o dată că Sebastian de la Rampa, RFR şi celelalte tinde să devină plicticos în amabilitatea lui cvasigenerală, lipsit, oricum, de talentul polemic „îndrăcit“ de la Cuvântul (pentru Marta Petreu, altminteri polemistă contondentă, polemica e în general „drăcească“). Iar printre numeroasele „ironii“ ale destinului său (pentru a relua formula Dorinei Grăsoiu, cea mai subtilă monografă a lui Sebastian, niciodată menţionată în acest volum) se numără şi faptul că fostul adversar al Vieţii româneşti va deveni colaborator al ei – cu cronici dramatice ca la Cuvântul – la finele anilor ’30. Fostul „huligan“ intra astfel, fără mare entuziasm, în tabăra democraţilor prin intermediul editorului – şi „binefăcătorului“ – său Al. Rosetti... Da, tânărul Sebastian era „pornit“ împotriva lui Lovinescu şi l-a atacat de câte ori a avut prilejul, câteodată impertinent sau ignobil. E însă un „linşaj“ să afirmi că Lovinescu „pune greşit problema satirei la Caragiale şi Brăescu“ (gafă celebră a marelui critic) sau că autorul lui Bizu e inapt pentru roman? E oare o crimă să apreciezi – fie şi nedrept – că Istoria literaturii române contemporane dovedeşte „viciu de metodă“ (p. 194)? E oare necesar să-i reamintesc Martei Petreu articolele şi mai violente ale „democraţilor“ Călinescu, Camil Petrescu, Ion Vinea etc. – inclusiv la adresa „cuconetului“, „veleitarilor“ şi „bătrâneilor“ din cenaclul Sburătorul? E adevărat că, în anii ’40, fostul criterionist nu-l iartă pe liderul sburătorist pentru micile accente antisemite surprinse în conversaţii particulare şi că preferă „naivitatea copilăroasă“ a lui Nae (antisemit pe faţă, după 1933) antisemitismului mascat al lui E. Lovinescu, defulat nu doar în jurnal (cum crede autoarea), ci şi în antumele Acva forte. Chestiune de ethos – Sebastian prefera francheţea... Marta Petreu ştie bine că, deşi antilovinescian, Sebastian n-a fost niciodată un antimodernist în plan literar (dimpotrivă!), elogiindu-i de la început pe Camil Petrescu, Rebreanu, Arghezi, Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Barbu, Mateiu Caragiale ş.cl. sau scriind articole splendide despre Proust şi noua literatură franceză sau engleză, despre teatrul modern... Iar în plan literar, Cuvântul nu a fost tradiţionalist, ci ultramodernist, mult mai în aerul european al timpului decât cercul lovinescian. De fapt, estetul, ironistul Sebastian e un „modernist“ mult mai avizat şi mai up to date ca lecturi şi sensibilitate decât Lovinescu (altfel, la fel de ostil exceselor avangardiste).

Luată de val, Marta Petreu comite însă eroare după eroare, tot căutând să-l scoată pe criticul Sebastian drept om al lui Nae, montat împotriva criticilor „democraţi“ şi „raţionalişti“. La un moment dat, autoarea se grăbeşte să-l citeze în sprijinul propriilor acuze pe Z. Ornea care observă, în Tradiţionalism şi modernitate în România deceniului al treilea, „coincidenţa“ dintre atitudinea „total negativă“ a cronicii lui Perpessicius din Cuvântul despre Evoluţia poeziei lirice a lui Lovinescu, după ce – înainte de a se „muta“ la ziarul lui Nae Ionescu şi Titus Enacovici – foiletonistul scrisese favorabil despre celelalte (pp. 192-193). Din păcate, cronica respectivă nu e nicăieri citată şi, după toate aparenţele, nici citită de Marta Petreu.

În ceea ce mă priveşte, pot spune că este, sub toate aspectele, exemplară şi perfect conformă cu opţiunile lui Perpessicius. Ceea ce acesta din urmă îi reproşează lui Lovinescu era, între altele, faptul că nu e în acord cu autonomia esteticului, că e prea tributar opticii „sociologizante“ sau partizanatului „cenacular“. Nu mai continuu – trimit doar la lectura textului reluat în Menţiuni critice. Rezultă oare că Perpessicius a executat, oportunist, „ordinele“ lui Nae (care aprecia modernismul artistic întrucât prefigura noua revoluţie politică)? Să fim serioşi.

La fel de hazardate sunt şi consideraţiile Martei Petreu despre „războiul“ cu Viaţa românească al unui Sebastian „specializat pe cazuri şi triumfuri“. Recitiţi paginile pline de rafinament şi eleganţă critică despre Topârceanu şi „triumful veseliei“ (unde parodistul ieşean e ironizat pentru că a fost preferat la premiul SSR lui Arghezi) sau pe cele despre „triumful mediocrităţii“ lui Demostene Botez! Veţi descoperi nişte „execuţii“ perfect urbane şi întemeiate. Dar, pentru Marta Petreu o definire a profilului şi ideologiei Vieţii româneşti urmată de o sobră delimitare de ele îi apare ca „o decapitare“, în vreme ce o ironie benignă la adresa „vieţistului“ Al. O. Teodoreanu îi apare drept o nouă „execuţie“.

La fel şi rezervele lui Sebastian la adresa lui Ionel Teodoreanu (aproape duioase totuşi, în raport cu „raderile“ semnate de Pompiliu Constantinescu, G. Călinescu, Şerban Cioculescu ş.a.). Nici o vorbă însă de elogiile din Cuvântul la adresa lui Sadoveanu şi C. Stere. Da, criticul Mihail Dragomirescu a fost insultat mojiceşte („imbecil“) de Sebastian, dar o făceau mai abitir şi alţi scriitori modernişti, fără legătură cu „năismul“. Cât despre „campaniile“ din 1932-1933 la adresa încă nedebutatului în volum G. Călinescu (autor cu care fusese iniţial în bune relaţii) – ce-ar mai fi de spus? Relativismul psihologic călinescian şi schimbarea de giruetă a orientărilor sale în doar câţiva ani (de la Sburătorul la Gândirea, de la Gândirea la antigândirism ş.a.m.d.) sunt notorii şi au fost ironizate de mulţi alţi contemporani „integri“, de la E. Lovinescu la E. Ionescu. Iar consideraţiile lui Sebastian despre criticul Ibrăileanu (preţuit ca romancier) puteau fi semnate de toţi „lovinescienii“ epocii.

Iată însă, pentru deplina edificare, un exemplu halucinant de lectură literală: „Sebastian a considerat că el – la fel ca şi generaţia sa – a făcut, prin cronicile lui literare, operă de «ecarisaj moral». Inducem de aici că se considera hingher, că pe scriitorii români îi socotea câini vagabonzi, iar cultura română, un sat al câinilor fără stăpân. (...) cu spatele apărat de Cuvântul, credea că îşi poate permite orice şi că orice i se cuvine. A fost ani la rând necuviincios şi brutal cu mari personalităţi ale culturii române fără să păţească nimic serios. Acest mod de a face «ecarisaj moral» nu este particularitatea lui Sebastian, ci o modă a timpului (poate chiar o particularitate a culturii române căci, reînviind spectaculos în libertatea postcomunistă, pare a se permanentiza ca trăsătură a culturii noastre naţionale)“ (pp. 255-256). Sancţionând, cu un nedezminţit rigorism etic, aceste maniere ale timpului, redevenite actuale şi... specific naţionale, Marta Petreu îl „pedepseşte“ exemplar pe necuviinciosul tânăr cu aceleaşi instrumente pe care le incriminează, inclusiv prin atribuirea de trăsături... canine (diaristul Sebastian „scânceşte şi mârâie“, publicistul Sebastian „amuşinează“) şi „uzând masiv de mijloacele nepermise ale pamfletului: atacul la persoană, insulta, insinuarea, darea în vileag a unor informaţii private etc.“.

Pasionant şi pasional, necesar şi nedrept, volumul are meritul de a deschide o discuţie importantă. Din păcate, subiectivitatea şi umorile poetei au triumfat asupra obiectivităţii istoriografului, dezechilibrând-o. Nu documentarea, ci interpretarea documentelor este viciată. Sigur, în urma acestei demascări psiho-politice, imaginea lui Sebastian ca model exemplar de atitudine nu mai poate fi extinsă, naiv, şi asupra perioadei 1929–1933, ci se va reduce strict la deceniul 1935–1945, surprins în Jurnal.

Demitizarea a reuşit – numai că e vorba de o demitizare, prin părţile esenţiale, falsificatoare. Când publicistica lui Sebastian va fi editată integral şi vor apărea studii mai calme pe această temă, Diavolul şi ucenicul său... va fi privit precum Uitarea fascismului... după apariţia studiilor despre Eliade, Cioran şi Ionescu semnate de Matei Călinescu, Florin Ţurcanu sau Marta Petreu. Oricum, dacă nu îl mai putem invoca pe „primul“ Sebastian ca etalon de corectitudine politică pentru vremurile noastre, îl putem simpatiza în continuare pentru vulnerabilităţile lui prea umane, de victimă „neinocentă“ şi solitară a propriilor iubiri, iluzii şi deziluzii. //

 

Comentarii (0)

>>> ADAUGA COMENTARIU <<<

Va rugam nu folositi diacritice! Intrucat nu toate sistemele de operare au acelasi tip de diacritice, textele pot aparea cu semne grafice care sa le distruga coerenta. Va multumim!
Nume:
Email: (nu va fi publicat)
Comentariu:

    Nu exista comentarii la acest articol.

    De acelasi autor

    Bucurestiul Cultural, nr. 126 - Medici de-acum un veac

    Într-o cultură română care, mai nou, face mare caz de inter- şi trans­dis­ci­pli­na­ri­tate, ...


    Bucurestiul Cultural, nr. 125 - Un Orient al minţii

    E straniu să constaţi că, într-o lume glo­bală a tuturor conectivităţilor, com­pa­ra­tismul ...


    Bucurestiul Cultural, nr. 124 - Fondane, Baudelaire şi experienţa abisului

    După un prim volum reunind inte­gra­li­ta­tea poeziei româneşti a lui B. Fun­do­ia­nu, ...


    Bucurestiul Cultural, nr. 123 - Pe scut în bătălia cu trend-ul

    Două dintre debuturile editoriale în poe­zie din 2012 au reţinut atenţia cro­ni­ca­rilor ...


    Bucurestiul Cultural, nr. 122 - Intimitatea împotriva politicului în Jurnalul... lui Jeni Acterian

    Individualismul radical – caracteristic în cel mai înalt grad lui Jeni Acterian – este ireductibil ...



    Toate articolele (104)

    Perspective

    Editie scrisa | Teodor Baconschi

    Distanțarea sceptică

    Accelerarea istoriei a dus la intensificarea viciilor, tot așa cum refugiul masiv în lumea digitală ne-a ...


    Editie scrisa | Codrut Constantinescu

    Ian Paisley, predicatorul urii

    În anii lui de glorie fundamentalistă, Ian Paisley, figură definitorie a pro­tes­tan­tis­mu­lui ...


    Editie scrisa | Codrut Constantinescu

    Impresii irlandeze

    La mijlocul lunii septembrie am făcut o excursie de în Irlanda. Iată câteva dintre observaţiile ...


    Editie scrisa | Marina Dumitrescu

    Inteligența sufletului

    Pentru practicanții râvnitori în epuizante pelerinaje, sfințenia este cureaua de transmisie către ...


    Editie scrisa | Radu Bercea

    `Înţeleptul`. Sorin Vieru la aniversare

    „Nicio aşteptare şi nicio deschidere nu trebuie lăsate la intrare de către cel ce se încumetă ...

    Recomandarea editorilor