Acreditarea discreditării

An de an, autorităţile româneşti acreditează instituţii de învăţământ superior, publice şi private, care discreditează noţiunile de educaţie modernă, de rezultate relevante şi de prestigiu academic. România are peste 110 universităţi, niciuna între primele 500 din lume. Ele au produs anul trecut peste 200.000 de absolvenţi, probabil niciunul pe deplin convins că ce a învăţat în facultate îi va folosi realmente la ceva.

Deşi e cel mai „reformat“ din România ultimilor 20 de ani, domeniul educaţiei a demonstrat că e incapabil de o reformă care să producă şi altceva în afară de costuri, confuzie şi corupţie. Fără un sistem de educaţie performant, ancorat în lumea de azi, n-avem nicio şansă la vreun loc notabil în lumea de mâine.

Dat fiind faptul că nicio soluţie din interiorul sistemului n-a funcţionat, cred că e momentul să ne punem speranţele în una din afara lui - voucherele de educaţie. Ele presupun schimbarea modului de finanţare a educaţiei în România, de la finanţarea instituţiilor de învăţământ superior la finanţarea absolvenţilor de liceu, care sunt admişi la o facultate privată sau de stat. Fiecare student îşi duce partea de subvenţie de la stat către facultatea care îl convinge şi îl acceptă.

În acest fel s-ar crea o piaţă a educaţiei academice, o concurenţă şi o diferenţiere pe bază de valoare. Vor fi mai bine finanţate facultăţile care vor şti să ofere ceva util studenţilor. Vor dispărea facultăţile care acum consumă resurse doar pentru propria perpetuare. Vor fi mai bine plătiţi profesorii care îi vor putea învăţa pe studenţi ceva care merită învăţat. Îşi vor găsi altceva de lucru profesorii care încă dictează cursuri ce nu mai valorează nici cât hârtia pe care sunt scrise.

Facultăţile vor fi obligate de piaţă să producă şi să comunice rezultate convingătoare. Vor trebui să intre în proiecte de cooperare cu entităţile economice, administrative, culturale sau de specialitate în care studenţii vor dori să-şi găsească de lucru după absolvire. Vor învăţa să atragă resurse din mediul privat pentru a finanţa, pe de o parte, o programă solidă, iar pe de altă parte, proiecte de cercetare academică utile.

Nu în ultimul rând, cel puţin facultăţile cu profil economic vor avea interesul să coopteze, ca profesori permanenţi sau invitaţi, oameni care chiar ştiu cum merg lucrurile în lumea afacerilor de azi. Care pot spune studenţilor cum va fi în lumea reală, nu cum scrie în cărţi că ar trebui să fie în lumea reală. Care pot insufla tinerilor un spirit antreprenorial fără de care succesul va fi întârziat şi subţire. Care pot ajuta studenţii să îşi aleagă mai repede şi mai corect un început de carieră.

Sistemul voucherelor funcţionează la nivele şi proporţii diferite în mai multe ţări ale lumii (SUA, Chile, Marea Britanie, Irlanda, Suedia, Olanda). Nu văd de ce la noi n-ar fi mai bun decât ce avem acum. Nici n-ar fi prea greu. Ar fi într-adevăr greu de impus unui sistem anacronic, care e dispus la orice pentru a-şi apăra şansa la supravieţuire. Dar cred că lupta merită dată. Şi dacă ar fi câştigată, poate am învăţa din ea şi cum să extindem cel mai bine modelul la licee, şcoli şi grădiniţe. Pentru ca la facultăţi să nu mai ajungă studenţi care nu ştiu să vorbească, să scrie sau să gândească.

E o relaţie directă. Pentru a-şi dori să fie mai bun, un profesor are nevoie de studenţi care să poată aprecia asta. Şi de studenţi care să poată folosi asta. Cu o masă de studenţi care intră în facultăţi din ce în ce mai slab pregătiţi şi mai demotivaţi, chiar şi misiunea celor mai buni profesori e din ce în ce mai grea.

Voucherele ar putea împinge la dinamism şi adaptare un domeniu încremenit în proiect, din păcate, într-un proiect caduc şi ineficient. Ar putea crea responsabilizarea atât a universităţii, cât şi a studentului, pentru că amândoi vor avea ceva de oferit şi ceva de primit. În plus, ar putea crea şi ceva ce azi nu prea mai există: relaţia afectivă a studentului cu facultatea şi cu profesorii lui. Bucuria şi mândria de a fi absolvit o anume facultate, de a fi avut un anume profesor. Şi poate dorinţa de a menţine legătura şi după absolvire, pentru a îi ajuta şi pe cei care vin după el.  (www.cosminalexandru.ro)