Achiziţionez şi plâng

„Nimic nu se compară cu o nostalgie straşnică!“, strigă, pe la jumătatea spectacolului, o cehoviană, cetăţeană rătăcită prin Republica S. România de azi. Replica rezumă cele două mari teme ale spectacolului Supermarket, montat de Theo Herghelegiu cu trupa Teatrului Inexistent@Co.

Cele două paliere, care se contrapun, dar se şi oglindesc, în chiu-vaiul zilelor care se succed într-o identitate exasperantă, compun, culmea, un musical. Ce-i reuşeşte lui Theo Herghelegiu, şi de data asta, este să amestece două esenţe, dacă nu total opuse, atunci măcar diferite, şi să scuipe, prin acest creuzet al cărui manual de fabricaţie şi utilizare este într-un sertar la ea acasă, o esenţă care nu are nimic de-a face cu ingredientele iniţiale. În cazul de faţă, se ia un libret (versificat în cea mai simplă rimă cu putinţă, cea de felul „masă-coasă“) şi se rupe tematic în două. Într-o parte, la grămadă, fiindcă aşa ne vin, temele grase ale dramaturgiei lui Cehov, iubirea, nostalgia, singurătatea, războiul cu tine, boala, beţia. În aceeaşi oală se pune consumismul contemporan deja compulsiv. Alienarea şi ridicolul pe care le trage scrâşnit după sine (nici n-ai zice că aici te aduce!).

Exasperarea că recunoşti în tine tot ceea ce deteşti la alţii. Nebunia că n-o recunoşti. Theo Herghelegiu ştie să facă din poigné astfel de situaţii, pe care noi între noi le chemăm zilnic pe numele lor în limbaj de metrou, cu o naturaleţe care nu are nimic de-a face cu eventuala măiestrie pe care ţi-o dă şcoala. Este a doua oară când am senzaţia, la un spectacol semnat T.H., că astfel de scene nu se pot face. Că ele există de mult în autorul forţat să le dea afară exact aşa cum sunt conţinute, altfel, el moare sufocat. Şi nu ştiu dacă asta e, neapărat, o calitate. La nivel de elite de ecran sau de copii care au învăţat tot la şcoala acestora, a celor care vin la teatru să vadă Stanislavski în 2010, acest tip de sublimare, cu siguranţă, nu e artă. La nivel subliminal, exact asta este: sublimarea nu doar a autorului, ci şi a spectatorului. Cam veche eticheta, poate de aia am şi uitat-o.

Cred că intuiţia Theodorei Herghelegiu de a se întoarce la definiţia iniţială a artei, aceea aristotelică şi care ne îndeamnă să mergem la teatru ca să ne purgăm deodată cu autorul, este, dacă nu de bun augur, atunci măcar genială.

Nu este primul spectacol de un autor român despre consumism. Celălalt la care mă gândesc, Cum traversează Barbie criza mondială, de Mihaela Michailov, montat de Alexandra Badea la Naţionalul din Timişoara, a şi fost selectat în Festivalul Naţional de Teatru „I.L. Caragiale“ din 2009. Dacă varianta Naţionalului timişorean ne propune o viziune de scenă în care miza consumismului este doar vulgaritatea acestuia, mitocănia ridicată la rang de sistem, dar puţin susţinută textual pentru a sparge zgura superficialului, T.H. pare că se abţine cu greu, ca autoare a textului, să nu pluseze pe partea de suferinţă, aproape fizică, a individului înghiţit pe nesimţite de nisipurile mişcătoare ale abjecţiei manipulării zilnice de orice fel. La T.H., de partea cealaltă, găsim discursurile îndrăgostite, din filonul înţelepciunilor coreene de felul „amorul e un lucru mare“ sau, ca să cităm din text, „totul e un război: cu demnitatea se luptă securiştii, iar eu mă lupt să nu înnebunesc“.

La acest nivel de discurs, spectacolul reuşeşte să marcheze foarte desluşit un teritoriu care este doar al lui, dar în care fiecare s-ar putea recunoaşte. Este zona de penumbră şi de luxurianţă totodată, metrul de tranziţie şi, de aceea, de speranţă, despre care ştim clar că nu se va sfârşi niciodată pentru noi, dar cu care, totuşi, ne amăgim. T.H. pune la bătaie, pentru asta, toate mijloacele: muzică (spre foarte bună, semnată de Eduard Jighirgiu şi interpretată live, la pian, de Tiberiu Chiranus), dans (aşa l-a văzut, infantil, protevist ca la emisiunile lui Măruţă, coregrafa Silvia Mihai, foarte bine, decât că puţinele atuuri coregrafice ale actorilor trebuiau subliniate ca fiind asumat slabe printr-un, măcar unul, semn teatral). Textul în rime cretine, cântând în cor sau solo buletine de înştiinţare de tip coreean, dar de filon slav ca intensitate, este un exerciţiu de miştocăreală aproape demn de un Caragiale care l-a citit pe Urmuz.

Asta este, de altfel, şi cea mai grea partitură, cea a Danei Voicu, actriţă, aici, de o tandreţe asumat caraghioasă, ca orice tandreţe dusă dincolo de marginile ei explicabile. Dana Voicu (Maşa) nu face un rol. Face exact atâtea roluri câte fac toţi ceilalţi. Este una dintre jumătăţi. Nu se ştie care, dar nu contează. Rolul a fost scris pentru ea şi asta se vede, şi asta e bine. Maşa este corpul închis ermetic pe dinăuntru al melancoliei slave despre care noi ştim pe dinafară că ar conţine câte puţin din mai multe ingrediente, cum ar fi It’s A Long Way to Tipperarry şi ceva vodkă. Excepţional de plini de energie consumistă împănată bine cu fiori contemporani de iubire sunt Ionuţ Burlan (Tutu) şi Mihaela Popa (Romicella), actori ai Teatrului „Toma Caragiu“ din Ploieşti.

Supermarket este, dincolo de reuşita artistică, poate cea mai remarcabilă demonstraţie de forţă a unei companii independente de teatru pe care am văzut-o în ultimii zece ani. //

Cuvinte cheie: Theo Herghelegiu, Teatrul Arca, Teatrul Inexistent, Teatrul National, Supermarket