| Editie scrisa
10.08.2005

Intre steagul partidului si Salvatore AdamoAmintiri despre anii 1963-1965

de VLADIMIR TISMANEANU 

1184 afisari din 21.02.2013 | 5 comentarii

Am citit recent un exceptional volum de amintiri din anii premergatori revolutiei din decembrie 1989. Este vorba de cartea O lume disparuta. Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici, aparuta la Polirom in 2004. Autorii sunt Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici si Ioan Stanomir. Volumul ar trebui discutat nu doar ca efort memorialistic, ci si ca o patrunzatoare contributie sociologica si politologica la priceperea mecanismelor de supravietuire intr-un sistem totalitar sui generis precum cel al ceausismului tarziu.
Ceea ce frapeaza este acuitatea analizelor, capacitatea reflexiva combinata cu o rafinata ironie si un reconfortant simt al nuantelor. Nici o secunda nu simtim tentatia auto-compatimirii ori a rechizitoriului, desi autorii ofera nenumarate detalii despre felul cum regimul a facut tot posibilul pentru a le mutila adolescenta. Mai ales in dialogul final se contureaza limpede ce gandesc ei despre comunismul romanesc, cu ale sale minciuni permanente (intotdeauna insa miscatoare, precum nisipurile desertului), despre omniprezenta, terorizanta Securitate, despre compromisuri, privatiuni, colectivism gregar, maculatura propagandistica, Cantarea Romaniei, Adrian Paunescu si al sau “Cenaclu Flacara al tineretului revolutionar”, ipocrizii, disperari cotidiene si cate altele. Un univers grotesc cu un precar orizont de asteptare intretinut prin casete video, ascultarea Europei Libere, conversatii soptite cu prietenii si rudele, subterfugii momentane pentru evadarea din ceea ce parea ca era sortit eternitatii: un despotism agramat, “fonf si flecar”, agresiv patriotard, tot mai rupt de realitate, tot mai absurd, mai ales dupa 1985, deci dupa venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Romania lui Ceausescu nu era “inchisoarea de catifea” post-totalitara despre care a scris disidentul maghiar Miklos Haraszti. Comunismul lui Ceausescu era unul de tip militarist, pseudo-egalitarist, total nereformat, pompos, triumfalist si grotesc. Spre a relua sintetica interpretare propusa de H.-R. Patapievici: “Pentru mine asta este esenta comunismului - nesiguranta fata de reguli, nesiguranta fata de momentul urmator, starea de mobilizare permanenta, deposedarea de ceea iti este propriu, imposibilitatea de a te baza pe ceva care sa nu iti poata fi confiscat pentru a spune nu, punerea vietii tale la dispozitia unei clici, irationalitatea deciziilor. Comunismul este irationalitatea insasi”. Meritul celor patru autori este de a fi oferit o impecabila, neuitabila radiografie a acestei irationalitati universale pe care a perpetuat-o “poemul pedagogic” in versiunea Ceausescu.

Liceul 24

Cum i-am scris recent lui Ioan Stanomir, merita comparata experienta generatiei lor (a “ciclului final”, spre a relua formula sa) cu aceea a generatiei mele. In prelungirea articolului despre Congresul al IX-lea, as relua aici unele amintiri despre atmosfera anului 1965, asa cum am simtit-o eu. In martie 1965 eram elev in clasa a saptea la Liceul 24 (unde, aflu acum, peste ani avea sa mearga pentru un timp si Ion Manolescu). Liceul se infiintase in toamna anului 1963. Era situat in imediata vecinatate a vechii Televiziuni de pe strada Moličre, deci pe strada Gradina Bordei. Initial, desi menit sa serveasca cartierul nomenklaturii (dar nu numai, veneau acolo si copiii din zona Floreasca), nu exista sala de sport sau laborator de stiinte naturale. Eu veneam de la Liceul “Petru Groza”. Tot de la acel liceu (fosta Scoala Rusa, devenita Scoala Medie Mixta Nr. 28 in 1958) veneau Nicu Ceausescu, Vlad Brucan, Lena Rautu, Veronica Dranceanu, Andrei Manoliu. De la Liceul “Caragiale” din Piata Dorobantilor veneau, intre altii, copiii Licai Gheorghiu: Sanda, Gheorghe si Mindra. Pana in 1963 s-au numit Popescu, dupa numele tatalui lor, Marcel Popescu, fostul ministru al Comertului Exterior, cazut in dizgratie dupa divortul de Lica (impus de altfel de vanitoasa aspiranta la titlul de mare artista de film). Se spunea ca fusesera infiati de Dej - oricum, devenisera “copiii Gheorghiu”. Lica se remaritase, dupa tragicul episod Placinteanu, cu Gheorghe Radoi, fostul director de la Steagul Rosu din Brasov, personaj despre care ar trebui scris separat. Era ministrul Industriei Constructiilor de Masini, iar in martie 1965, cu putina vreme inaintea mortii lui Dej, devenea vicepresedinte al Consiliului de Ministri. Cu Ghita aveam sa fiu coleg de clasa. Imi amintesc ca in prima zi de scoala se afisasera listele cu repartizarea in diverse clase, cea mai mare fiind a saptea (atunci l-am vazut pe fiul lui Danalache, satrapul politic al Bucurestiului, numit tot Florian, propulsat instantaneu comandant al detasamentului de pionieri). Eram cu Nicu Ceausescu si am vazut ca vom fi in aceeasi clasa, a sasea A. Lista era ciudata - numele nu erau puse in ordine alfabetica. Primul era Gheorghiu Gheorghe, apoi Ceausescu Nicolae, Rautu Elena, Onescu Dorina, Doicaru Vladimir, Brucan Vlad si cred ca urmam eu. L-am intrebat pe Nicu care o fi logica, iar el mi-a raspuns: “Ne-au pus in ordinea functiilor”. Cum tatal meu era pe atunci exclus din PMR si cum nu fusese niciodata printre demnitarii de varf, i-am raspuns: “Poate pe voi”. Am scris despre acest episod in Almanahul Catavencu - 2002. Nici Radu Stern, nici Liliana Dragan, nici Andrei Scherman, nici Anca Musetescu nu veneau din zonele privilegiate ale birocratiei (partid, guvern, ministere, Securitate). In genere, nici unul dintre acesti copii de stabi nu facea caz de pozitia parintilor (Nicu era cumva exceptia). Ceea ce nu insemna ca nu beneficiau de avantaje pe care cei mai multi dintre noi abia ni le puteam imagina. Ma refer la vilele de la Snagov si Predeal, aprovizionarea speciala (de unde, mai tarziu, vor veni tigarile Rothmans si cate altele), bicicletele Peugeot, mai incolo motoretele Vespa, albumele Skira (in cazul celor cu pasiuni ori veleitati culturale), uniformele de comanda.
In iunie anul acesta am participat la o reuniune aniversara la liceu, care poarta acum numele lui Jean Monnet. Am pastrat un moment de reculegere in memoria colegilor din promotia 1970 care nu mai sunt printre noi. Intre ei, Ghita Gheorghiu, Radu Ioanid (Zaza), Nicu Ceausescu, Florin Cleper. Despre Zaza (ori Zazone), cu care fusesem coleg si la “Petru Groza”, as putea vorbi la nesfarsit. Era un baiat cu un irezistibil umor, de o mare inteligenta si formidabil de talentat artistic. Var cu Andrei si Cheche Doicescu, fiul pictorilor Costin si Ada Ioanid, Zaza avea sa devina ulterior un cunoscut operator la televiziune. L-am revazut in 1990, cand m-a vizitat impreuna cu tatal sau la Hotel Bucuresti, imediat dupa mineriada din iunie. Ultima data l-am vazut in februarie 1997, cand ieseam de la televiziune impreuna cu Mircea Mihaies, Biju Morar si Silviu Lupescu, dupa ce participasem la o serata muzicala a lui Iosif Sava. Vorbisem acolo despre junetea mea, despre diversii potentati comunisti si despre odraslele lor. Zaza era afara, impreuna cu Ghita Gheorghiu. Amandoi pareau extrem de imbatraniti. Am apucat sa schimbam doar cateva vorbe, restul s-a consumat in gandurile, framantarile si amintirile noastre. Cu Ghita apucasem sa stau mult de vorba inca din anii ’70, insa regret si acum ca nu am reluat discutiile noastre dupa 1990. Florin Cleper a emigrat in Israel, a facut arhitectura si a murit intr-o campanie militara in Liban in anii ’70. Am scris despre el in Ghilotina de scrum.

Avantajele mini-liberalizarii

Cum era liceul pe atunci? Eram infricosati, obligati sa recitam poezii stupide si sa cantam imnuri hagiografice? Ce pot spune este ca, dupa 1963-’64, generatia mea a trait avantajele mini-liberalizarii. Titoismul ŕ la roumaine a durat putin, insa nu a fost doar o himera. Cantecele “doftaniste” (“Privesc din Doftana prin gratii de fier/departe in zare e-un petec de cer/E cerul sub care inchisa si ea/Se mistuie-n chinuri, tovarasa mea”) fusesera eliminate din canonul inevitabil. Ba chiar devenise de-acum o forma de fronda sa le canti. Cu un an in urma noastra la scoala era Pavel Rudenco, fiul lui Teodor Rudenco, ilegalist din echipa Dej, autorul faimoaselor versuri. Mama lui Pavel era Ivanca Rudenco, sora lui Petre Gheorghe, celebrat drept martir al ilegalitatii. Rudenco-tatal, ca si Pantiusa Bodnarenko (Gheorghe Pintilie) si alti rusi si ucraineni din anturajul lui Dej, isi traise momentul de glorie in anii ’50, cand a fost ambasador in China. Acum vegeta la pensie, acompaniat, precum Pantiusa, de nelipsitul clondir de vodca. Incepuse moda muzicii franceze, Lena Rautu avea discuri cu Françoise Hardy si Richard Anthony. In toamna lui ‘64 juca la Patria filmul lui Lelouch Umbrelele din Cherbourg. In vara lui 1964, familiile Ceausescu si Rautu isi petreceau impreuna concediul in Franta. Natalia Rautu si Elena Ceausescu erau bune prietene. Le zaream uneori pe Bulevardul Primaverii, cand se plimbau impreuna cu fosta sotie a lui Chivu Stoica, Tina Micu-Chivu, cu Sanda Ranghet, vaduva lui Iosif Ranghet, fostul sef al Comisiei Controlului de Partid, si cu Stela Moghioros, sotia lui Alexandru Moghioros, membru al Biroului Politic si secretar al CC al PMR.
In vara lui ’64, la Teatrul de Comedie s-a pus in scena Rinocerii lui Ionesco, cu Beligan in rolul lui Béranger. In toamna se deschidea expozitia de pictura americana. Adunarile de pionieri erau ca si inexistente. Manualele scolare se schimbau in directia deschiderii spre valori multa vreme negate si denigrate. De prin 1962 se canta Hora Unirii. Imnul de stat era cel vechi, insa nu se mai canta strofa cu “Infratit fi-va vesnic al nostru popor/Cu poporul sovietic eliberator/Leninismul ni-e far si tarie si-avant/Noi urmam cu credinta partidul ne-nfrant”. Acum cativa ani, fiica unui inalt potentat economic al epocii Dej ma soma, mai mult sau mai putin in gluma: “Sa nu cumva sa zici ca nu ai fost fericit in acea perioada”. Nu voi zice acest lucru, insa stiam mai bine decat multi colegi cat de mult se temea lumea de Dej, de partid si de Securitate. Cel putin ai mei erau literalmente inspaimantati. Se vorbea doar prin aluzii, iar mie mi se cerea sa fiu cat se poate de atent ce vorbesc cu colegii. Evident, savuram fiecare clipa a deschiderii. Ramasesem prieten apropiat cu Florica Jebeleanu, care nu se mutase de la Groza la 24. Pana in iunie1965 am fost vecini de strada pe Grigore Mora. Mama Floricai si a lui Tudor, pictorita Florica Cordescu, inceta din viata la Sinaia la sfarsitul lui aprilie 1965. Cativa ani mai tarziu, Jebeleanu publica superbul volum Elegie pentru floarea secerata.
Festivalul filmului sovietic, ritual obligatoriu al perioadei anterioare, nu mai era evenimentul cultural numarul unu. Rulau superproductiile vestice: Mongolii, Cleopatra si celelalte. Tin minte totusi ca am mers cu clasa la festivalul sovietic sa vedem, intr-o duminica dimineata, Tragedia optimista. Juca la Patria, am mers cu Nicu, Lena, Liliana Dragan (acum cred ca e prin Germania), dupa care ne-am dus la Polar sa mancam pateuri si alte noutati culinare. Langa Patria era un magazin unde se putea cumpara coniac francez si whisky. Cativa ani mai tarziu se construia noua Televiziune, cu faimosul barulet din colt, desfiintat din ordinul Elenei Ceausescu (intrase odata acolo si o deranjase faptul ca se trandavea la taclale, cu bautura si tigari). In ’65 insa nu se astepta nimeni ca ne vom intoarce la stilul spartan al stalinismului dezlantuit. La spectacolele oficiale se mai canta Steagul partidului (cred ca Beniuc scrisese textul, paradigmatic pentru poezia religiei politice, excelent analizata de Eugen Negrici: “Lumina-i steagu-nostru-n zare/De vremuri grele amintind/De grele lupte proletare/Ce-n cant de slava se aprind”), dar noi ascultam cantecele lui Adamo: “Tombe la neige/Tu ne viendras pas ce soir...”. Pe mine cel putin, steagul partidului ma lasa complet rece. Promisiunea anului ’65 era una a deschiderii. Romania avea sa fie cativa ani cea mai liberala tara din Est (cu exceptia Iugoslaviei) in privinta traducerilor din limbi vestice. In acelasi timp, deci in 1965-’66, incepea sa prinda fiinta cultul lui Nicolae Ceausescu. Dar despre asta intr-un alt articol.

(Subtitlurile apartin redactiei)

 

Comentarii (5)

>>> ADAUGA COMENTARIU <<<

Va rugam nu folositi diacritice! Intrucat nu toate sistemele de operare au acelasi tip de diacritice, textele pot aparea cu semne grafice care sa le distruga coerenta. Va multumim!
Nume:
Email: (nu va fi publicat)
Comentariu:
  • 05.07.2011 | Cristian Trusca a scris:
    Am absolvit Liceul 28, promotia 1967-68.Am fost coleg si prieten cu multi ( foarte multi...) din cei citati in articol...Am fost coleg cu Giuri Fazecas, Ani Chivu...etc.etc,dar majoritatea colegilor "fara nume" au fost colegi minunati si fetele, in special, frumoase foc...As vrea din toata inima sa aflu daca cineva are informatii di promotia mea....

    Raspunde acestui comentariu

    Va rugam nu folositi diacritice! Intrucat nu toate sistemele de operare au acelasi tip de diacritice, textele pot aparea cu semne grafice care sa le distruga coerenta. Va multumim!
    Nume:
    Email: (nu va fi publicat)
    Comentariu:
  • 07.04.2010 | a scris:
    Imi pare rau, dar domnul sau doamna care scrie materialul face o mare incurcatura. Liceul 28 Dr Pentru Groza, cu predare in limba rusa, este fostul liceu interbelic Eliade Radulescu, iar acum este celebrul liceu de informatica, Vianu. Liceul din strada Moliere este o cladire comunista, unde nu au invatat niciodata cei amintiti, care au absolvit la Petru Groza. Poate veneau in plimbare, sau asteptau prieteni , pt ca toti locuiau in zona.
    • 19.05.2012 | Cristian Trusca a raspuns:
      AI MARE DREPTATE ! Eu am fost coleg de generatie la 28 cu multi din articol...

    Raspunde acestui comentariu

    Va rugam nu folositi diacritice! Intrucat nu toate sistemele de operare au acelasi tip de diacritice, textele pot aparea cu semne grafice care sa le distruga coerenta. Va multumim!
    Nume:
    Email: (nu va fi publicat)
    Comentariu:
  • 17.05.2009 | Gnirolf a scris:
    Am aflat lucruri noi. As vrea sa stiu mai multe despre perioada 1963-1971, despre colegii de la liceul Dr Petru Groza ,si chiar despre Radu sau Ghita Pintilie... Multumesc.
    • 19.05.2012 | Cristian Trusca a raspuns:
      Salut, daca intri pe Colegii Mei, am pus citeva poze cu colegii nostri care au intrat in "64....Pe mine poti sa ma gasesti pe Faceboock, la Cristian Trusca din Ventura, California...:)

    Raspunde acestui comentariu

    Va rugam nu folositi diacritice! Intrucat nu toate sistemele de operare au acelasi tip de diacritice, textele pot aparea cu semne grafice care sa le distruga coerenta. Va multumim!
    Nume:
    Email: (nu va fi publicat)
    Comentariu:
1

De acelasi autor

Ţarul Putka si fantoma lui Elțîn: Conspirații, mesianism, paranoia

Autocratul rus Vladimir Putin are un trecut și reprezintă o ideologie. Este șeful unui grup infracțional ...


Speranțe, mituri și nevroze postcomuniste

Politologul Tomas Kavaliauskas a scris o analiză pătrunzătoare și captivantă a frustrărilor ...


Regimul Putin: Imperialism, brigandaj si memorie falsificata

Niciodata nu este prea tarziu pentru realism, luciditate si fermitate principiala. Niciodata nu este prea tarziu pentru ...


Linsajul lui Andrei Plesu, idiotia morala si spatiul libertatii

As dori sa clarific natura si mizele protestului impotriva linsajului mediatic organizat de “Antena 3″. ...


Un raspuns obrazniciei lui Mihai Gadea: Andrei Plesu si dreptul la demnitate

In anul in care aniversam infiintarea Colegiului “Noua Europa”, cand ar trebui sa-i spunem cu totii lui Andrei ...


Toate articolele (204)

Editie scrisa | Vladimir Tismaneanu*

1989 după douăzeci de ani

Dacă există o morală fundamentală a grandioasei drame revoluţionare care s-a desfăşurat ...


Editie scrisa | Vladimir Tismaneanu si Cristian Vasile

Petru Dumitriu şi cataclismul stalinismului românesc

Nu vom osteni lăudând splendida revistă de cultură care este Lettre Internationale (ediţia română, ...


Editie scrisa | Stephane Courtois

Întregul simbol al minciunii totalitare

Cu prilejul prezentării la Paris a filmului Katyn al marelui regizor polonez Andrej Wajda, Stéphane Courtois a ţinut ...


Editie scrisa | IOAN STANOMIR

Despre adevăr, istorie şi demnitate

Nicio istorie a exilului românesc democratic nu poate fi imaginată în absenţa unei referiri la poziţia canonică ...


Editie scrisa | ANNE APPLEBAUM

Gulag. O istorie*

Îmbinând investigatia istorica de tip academic, în care cercetarea de arhiva este esentiala, pentru acuratete, cu investigatia ...

Recomandarea editorilor

Subiectele zilei