De același autor
Iată deci de semnificaţii aş da eu frontului redeschis Băsescu-PDL versus Presa Mogulior. În primul rând: nu e niciun război, pe seară toată lumea se retrage la o bere. Precizez acum: nimic din ceea ce descriu sau proiectez nu are o miză morală. Prietenii, toţi prietenii, ştiu de ce. Despre aşa-zisul prim trib. Avem un partid de guvernământ susţinut exclusiv de un lider maxim (în lipsa căruia s-ar nărui cât ai zice peşte), care a promis marea cu sarea în 2009, an electoral. Avem, apoi, două partide de opoziţie lipsite de lider maxim (la români prezenţa lui este capitală: preşedintele nu e preşedinte dacă nu e Dumnezeu pe pământ) care au încercat să-i foarfece autoritatea singurului recunoscut, dar s-au lovit de calităţile lui politice.
Ce a făcut Traian Băsescu esenţial pentru menţinerea puterii în ultimii ani? A condamnat comunismul, fapt care l-a costat doi lătraţi din partea lui Vadim, dar i-a adus în schimb mulţumirile unor conştiinţe răzbunate – prea uşor răzbunate, dar asta să o judece copiii noştri! A profitat de o perioadă mirobolantă pentru România, intrată în UE, împrumutată de toată lumea, de satisfacţia mall-maniacă a unei populaţii cu salariile dublate în patru ani. A dovedit talent oratoric în faţa poporului plictisit de Vadim şi sătul de Iliescu, bătându-i pe ambii cu propriile arme (umor gros, autoritarism, jos mafia chioşcarilor, dar şi muuult populism, paternalism). Nu s-a sfiit să spună orice dădea bine pe moment, bazîndu-se pe faptul că, în ziua bilanţului, lumea se va uita la breaking news (şi aşa e!). A chemat poporul la un referendum care-i dădea senzaţia că decizia îi aparţine.
A înţeles că, pentru a păstra puterea, fidelitatea electoratului trebuie întreţinută, în lipsă de altceva, prin gesturi publice consumate pe loc, live. A ştiut să fie o vedetă. Bun, a câştigat alegerile pentru ultima oară, vă mulţumesc pentru atenţie, la revedere. Acum, da, pot să spun că de fapt ne aflăm în criză. Acum, da, sunt un om politic adevărat, dar nu mai merge cu zăhărelul, gata, nu mai avem bani (de câte ori nu spunea Ilie Şerbăescu, în aceste pagini, că nota de plată pentru o politică populistă va sosi în curând?). Ca să închei turul locurilor de memorie a Puterii: din toată tevatura care va urma, cel mai puţin şifonat va ieşi chiar Traian Băsescu. Căzuţii vor fi miniştrii, partidul, alţii. Dumneavoastră realizaţi – şi mă bazez aici pe o caricatură recentă din Le Monde, în care Plantu schiţează mutra unui oficial FMI trist că în Franţa o măsură asemănătoare cu cea anunţată la noi ar fi imposibilă – vă imaginaţi ce ar însemna ca primul ministru francez să decidă tăierea salariilor francezilor?
Problema ghizilor care vor să probeze minunăţia peisajului puterii anticomuniste (desigur) este acum greva generală; televiziunile care instigă la revoltă. Aici, rămânem înţeleşi: să încerce vreun guvern occidental să taie salariile cu măcar cinci procente! Aşa ceva nu se întîmplă decât în ţări bananiere.
Aici voiam să ajung: la banane. Dar să nu se înţeleagă cumva că văd un PNL sau un PSD care, acum aflaţi la guvernare, n-ar fi fost obligate la măsuri drastice. Nu. Dar PSD şi PNLnu pierd pentru că PDL e mai bun decât ele. PSD şi PNL nu au construit nimic semeţ, bun de arătat lumii de către ghizii-intelectuali. Mai pe scurt, nu au avut un arhitect al puterii. În PNL, Tăriceanu a trebuit să-i cedeze locul lui Antonescu, încă ucenic. În PSD, Geoană e un lider de circumstanţă. Toate aceste trei partide sunt de fapt nişte triburi care vorbesc despre banane unui popor care consumă banane.
Nu apar oameni politici la tot pasul. În douăzeci de ani, am avut doar doi în România, Ion Iliescu şi Traian Băsescu. Primul are de ispăşit multe păcate, dar nimeni nu a fost şi nu este suficient de puternic astăzi pentru a i le putea imputa. România postdecembristă este cea a lui Ion Iliescu, cu Traian Băsescu cu tot. El n-a făcut decât să cureţe discursul politic iliescian de ceea ce nu mai funcţiona şi să adauge ingrediente noi. Faţă de primul, ultimul ştie că, în secolul XXI, voturile se cîştigă şi se pierd în mare parte la televizor şi că cenzura e o instituţie care, după primii ani 90, a căzut în desuetudine. Dacă Ion Iliescu ar fi mulţumit minerilor într-o ţară cu zece posturi TV, cu zeci de posturi de radio şi cu internet, ar fi trebuit să-şi dea imediat demisia.
Traian Băsescu îşi permite astăzi gafe mult mai mici, pentru că presa spune ce vrea ea astăzi, iar gradul de aservire politică a scăzut îmbucurător. Dar când ai zeci de surse de informare în timp real, nu te mai costă nimic să faci declaraţii tari pe care le retragi sau care se dovedesc pe urmă prostii; ceea ce se uita repede înainte, acum se uită instantaneu. Şi unul şi celălalt ştiu ceea ce noi încă nu ştim: victoria politică se bazează în România pe o lipsă crasă de educaţie, de obişnuinţă a discursului argumentativ, de cultură; se sprijină astăzi încă pe excitarea unor porniri: anti-monarhismul şi xenofobia în 1990, „anticomunismul” astăzi. Acestea sunt, de fapt, argumentele care asigură succesul în politica românească. Iar aici ne aflăm în acelaşi punct cu august 1968, cînd Ceauşescu a tras cartea cea bună după invadarea Cehoslovaciei de trupele Pactului de la Varşovia fără noi şi fără iugoslavi: naţionalismul. Suntem, cum spunea Cioran (şi relua Radu Cosaşu de curând), nişte „excesivi”.
Ne place cantitatea, credem în orice ni se spune „de sus”, suntem avizi după figuri eroice sau măcar cazone şi nu înţelegem decât fraze cu trimiteri concrete. Clasa politică, mult hulită, ne arată fidel pe cei mai mulţi dintre noi. Într-o liotă de rataţi strânşi ciopor în trena vreunei hlamide prezidenţiale, apare rar câte o figură mai acătării în faţa căreia iar ne prosternăm nerăbdători. Şi chiar astăzi, când aflăm iar cât de uşor ne lăsăm să fim bătaia de joc a celor care ne conduc – şi nu numai a lor – nu obosim să spunem povestea duelului PSD plus PNL versus PDL, ca şi cum comoditatea de a ne situa într-o tabără sau alta ne va face să uităm de înapoierea noastră.
O ţară în care cineva promite o creştere cu jumătate a unor salarii pe care după an le scade cu un sfert este una bananieră. Mintea locuitorilor ei este ocupată cu calcularea celui care fură mai multe banane şi posedată de poveştile cu banane lungi şi coapte. Povestitorii ştiu asta foarte bine şi întreţin la foc mic dezbaterile; în pauze, îşi mai construiesc câte un hambar pe care şi-l umplu cu banane. A, era să uit: tot printre bananieri, unii studiază reconstrucţia dreptei, iar alţii văd în realagerea preşedintelui nostru reeditarea unui 18 Brumar.
Turul meu de încheie aici. Mîine nu lucrez, suntem cu toţii în grevă generală.