Şcoala Memoriei la 15 ani

Evenimentele care marchează 20 de ani de la înfiinţarea Memorialul de la Sighet s-au încheiat cu o ediţie jubiliară a Şcolii de Vară, desfăşurată între 12 şi 16 iulie la Sighet şi în 17 iulie la Bucureşti.

Ca în fiecare dintre cei 15 ani de existenţă, Şcoala de Vară de la Sighet a fost or­ga­nizată  în 2013 de Fundaţia Academia Ci­vică, în parteneriat cu Fundaţia „Konrad Adenauer“, beneficiind şi de sprijinul Ambasadei Re­publicii Cehe, al Ins­ti­tu­tului Polonez şi de cel al reprezentanţei Comisiei Eu­­ropene la Bucureşti. De­ja seria celor care fac po­sibilă Şcoala Memoriei ne spune ceva important des­pre atmosfera în care ea se desfăşoară. Într-o lume ro­mânească în care sprijinul instituţiilor statului vine cel mai adesea cu forme de condiţionare politică, spri­jinul extern, in­clusiv cel al unei fundaţii creştin-de­mo­crate germane, face posibilă o tradiţie în care au fost evitate utilizările politice par­tizane, în favoarea unei au­tentice forme de educaţie prin memorie.

Dintre cei aproape 100 de participanţi, aproximativ 30 erau foşti elevi ai Şcolilor de Vară anterioare, care îi reprezentau pe toţi cei 1.500 de cursanţi din ultimii 15 ani. Da­că adăugăm la această cifră aceea a pes­te 50.000 de vizitatori anuali ai Me­mo­ria­lu­lui, ne dăm seama de impactul social pe ca­re îl are Sighetul azi. Ceea ce a în­ce­put acum 20 de ani ca o iniţiativă cu mici şan­se de suc­ces, pentru că era diametral opu­să po­liticii uitării implementată atunci de statul român la toate nivelele sale, a de­ve­nit azi cea mai importantă formă de ins­ti­tu­ţio­na­lizare a memoriei represiunii comuniste.

Orice reuşită este rezultatul întâlnirii unor oameni cu un context. Iar atunci când con­textul nu e deloc încurajator, impor­tan­ţa celor care reuşesc nu datorită con­tex­tului, ci înfruntându-l este cu atât mai mare. Deci cu atât mai impresionant apa­re gestul Anei Blandiana şi al lui Romulus Rusan de a se dedica acestei întreprinderi atât de riscante şi cu atât mai apăsate au fost zilele trecute mul­ţu­mi­rile care le-au fost adresate de participanţi. Ieri era un proiect cu mici şanse de reuşită, azi avem cel puţin ilu­zia că reuşita lui nu nu­mai că este greu de pus în discuţie, dar că Memorialul va rămâne un reper durabil al geografiei simbolice a României şi nu numai. Aşa cum observau mai mulţi participanţi, fos­ta închisoare a devenit un loc al memoriei europene.

E imposibil să rezum aici zecile de in­ter­venţii ale celor care au contribuit la ediţia jubiliară. Probabil că ideea care a parcurs cele mai multe prezentări a fost aceea ex­primată şi de rectorul din ultimii ani al Şco­lii de Vară, istoricul Stéphane Cour­tois, referitoare la pericolele unei memorii fără istorie, dar şi cele ale unei istorii care nu se hrăneşte cu memoria vie. Iar dacă me­moria vie este în primul rând aceea a victimelor, din păcate acestea sunt din ce în ce mai puţine. Octav Bjoza, preşe­din­te­le AFDPR, ne-a anunţat că au rămas mai pu­ţin de 3.000.

Un alt punct atins de mai mulţi par­ti­ci­panţi a fost acela al necesităţii depăşirii fal­sei competiţii între victime. Cristian Va­sile a vorbit despre nevoia de a înţelege şi perioada 1939-1945, iar Andrei Oişteanu a subliniat în ce măsură unicitatea Holo­caus­tului şi unicitatea Gulagului nu împiedică dreptul de a compara, dreptul de a vedea importantele diferenţe, dar şi mai im­por­tantele similitudini. Fostul euro­parl­a­men­tar suedez Göran Lindblad a subliniat că, pentru a fi înţeles de mediile politice eu­ro­pene, discursul anticomunist ar trebui să fie înlocuit cu discursul antitotalitar. În acest sens, pentru Anneli Ute Gabanyi me­moria europeană trebuie să fie indivizibilă, altfel nu va fi deloc. Iar acest lucru este valabil şi la nivel intern, aşa cum a observat întâi Ele­na Siupiur, apoi Virgil Ţârău sau Pierre Has­s­ner, există mai multe niveluri ale me­mo­riilor colective care nu se întâlnesc, dar ca­re prin astfel de iniţiative se pot întâlni.

O altă concluzie a fost necesitatea unei mult mai importante implicări a Mi­nis­te­rului Educaţiei, recenta renunţare la orele opţionale în care se învăţa istoria comu­nismului fiind un regretabil pas înapoi, care se cere degrabă corectat. Romulus Ru­san a amintit şi măsura în care cu­noaş­te­rea trecutului este necesară şi pentru în­ţelegerea prezentului la nivel inter­na­ţio­nal, observaţie parcă subliniată de o ac­tualitate imediată în care Rusia autoritară devine tărâm de azil „democratic“ pentru Edward Snowden, impostură uşor de des­cifrat dacă plecăm de la originile kaghe­bis­te ale liderului de la Kremlin.

Din păcate, nu i-am putut cita aici pe toţi cei care au intervenit, dar enumerarea lor vorbeşte de la sine: venerabili istorici şi foşti deţinuţi politici Şerban Papacostea şi Alexandru Zub, oaspeţi de peste hotare ca Dennis Deletant, Thierry Wolton, Roman Wyborsky, Helmut Müller-Enbergs, Pe­trus­ka Suskova, Libuše Valentová, Rita Schorpp, precum şi dr. Nae Cons­tan­ti­nescu, Mircea Carp, Mihaela Ghiţulescu, Mihai Şora, Dan C. Mihăilescu, Teodor Stanca, Traian Orban, Miodrag Milin, Dra­goș și Cristina Petrescu, Liviu Ţârău, iar din Moldova de peste Prut, Anatol Pe­trencu, pentru a-i numi doar pe aceştia din mai larga familie a Şcolii de la Sighet.

Atât Memorialul în întregul său, cât şi Şcoala Memoriei sunt reuşite im­pre­si­o­nante pentru că răspund unei autentice ne­voi sociale, unei profunde nevoi de ade­văr. Dacă se spune că drumul spre iad este pavat cu bune intenții, drumul înapoi, o vedem la fosta închisoare-Memorial, e pa­vat tot cu bune intenții, dar împlinite cu tenacitate, pasiune și măsură de Ana Blan­diana, Romulus Rusan şi echipa condusă de Ioana Boca. La acest jubileu putem spu­ne cu îndreptăţire că la Sighet omul sfin­ţeşte locul. //