Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



22 PLUS, nr. 340: PLAGIATUL. Reglementări româneşti şi internaţionale
2012-11-27
5

Miercuri, 21 noiembrie, la sediul Grupului pentru Dialog Social a avut loc dezbaterea cu tema Plagiatul. Reglementări româneşti şi internaţionale, moderată de Andrei Cornea. Dezbaterea - la care au participat reprezentanţi ai comunităţii academice, ai ONG-urilor din domeniul educaţiei şi ai mass-media - şi-a propus să abordeze problemele legate de bunele practici în universităţi în ceea ce priveşte redactarea lucrărilor academice şi să aducă în atenţie reglementările în materie din universităţi de prestigiu străine. Discuţia a abordat şi chestiunea eficienţei metodelor de depistare a plagiatului, precum şi a eficienţei regimului sancţiunilor.

Dezbaterea este prima dintr-o serie şi face parte din proiectul Etica universitară şi sistemul judiciar independent - Repere pentru democraţia românească, care va continua şi în 2013.

 

Gravitatea plagiatului

MAGDA CÂRNECI (GDS):

Printre numeroasele deficienţe care gre­vează societatea noastră contemporană, una mai subtilă şi poate mai gravă pe ter­men lung este plagiatul. Dacă vă aduceţi aminte, indicii existau încă de acum câţi­va ani şi ele au fost semnalate la vremea aceea în reviste de cultură precum Ob­ser­vator Cultural, România literară şi re­vis­ta 22. Dar magnitudinea acestui fenomen de corupţie intelectuală n-a devenit vi­zibilă decât în vara aceasta, când un prim-ministru s-a dovedit a fi un ase­me­nea reprezentant al unei categorii de in­telectuali şi de cercetători puşi sub sem­nul dubios al plagiatului. Abia în acel mo­ment ne-am dat seama de gravitatea fe­nomenului, de mărimea plăgii care in­fec­tează diverse segmente ale societăţii şi de faptul că, prin prisma acestui plagiat, pu­tem vedea starea învăţământului româ­nesc, nefericirea cercetării româneşti, de­căderea criteriilor intelectuale şi pro­fe­sionale şi corupţia valorilor morale, toate având legătură cu acest fenomen al co­pierii intenţionate a lucrărilor altora.

Din această cauză, GDS şi revista 22 s-au decis să înceapă un program de acţiune în jurul temei plagiatului, al reglementărilor naţionale şi internaţionale în domeniu, al problematicii lui în sfera educaţiei ro­mâ­neşti. Programul se va desfăşura de-a lun­gul unui an întreg, în care vom or­ganiza dezbateri aici, la sediul nostru, dar şi dis­cuţii cu studenţi şi cadre universitare, cu diverse sfere ale societăţii civile, pentru a încerca să sensibilizăm societatea la aceas­tă problemă gravă. Cercetarea şi pro­gra­mul nostru vor fi publicate în revista 22 în suplimente speciale, se va crea şi un site pe Internet cu această problematică şi spe­răm ca, în felul acesta, să corelăm munca mai multor ONG-uri şi a altor instituţii care încearcă să îndiguiască acest fenomen pernicios al culturii noastre.

 

ANDREI CORNEA (GDS):

E uimitor să vezi că, dacă majoritatea oa­menilor sunt de acord că a sparge un apartament sau a fura dintr-un magazin sunt un delicte majore care merită pe­deapsă cu închisoare, a plagia pur şi sim­plu un text al unui autor, dându-l drept al tău, nu trezeşte foarte multă indignare. Acest lucru arată că, de fapt, standardele societăţii noastre sunt foarte diferite de la o categorie la alta şi că trăim într-o lume scindată din multe puncte de vedere. Vor­bim acum între noi, ne indignăm mai mult sau mai puţin, dar problema e cum să facem să-i indignăm şi pe alţii - iată, de fapt, scopul acestei întâlniri.

Până la urmă, plagiatul, cu definirea şi de­pistarea lui, intră în primul rând în sarcina comunităţii academice, uni­ver­si­tare. Or, aici observăm, din păcate, o mare toleranţă. Avem totuşi un fapt po­zitiv, acela al Comisiei de Etică a Uni­ver­sităţii din Bucureşti, condusă de pro­fe­sorul Marian Popescu, care a preluat punc­tul de vedere al unei comisii de experţi. Acolo s-a făcut ceva important şi e un punct de plecare. În general, însă, este foar­te multă toleranţă în comisiile de etică ale universităţilor de stat (nu mai vorbesc despre cele private), care au fost tăcute în ultimii ani.

Eu aş vedea trei mari probleme, pe care vă invit să le discutăm. Prima este cea a definirii plagiatului. Ştim că, dincolo de plagiatul literal, plagiatul copy-paste, des­pre care s-a vorbit mult în ultimul timp, există şi alte forme mult mai subtile, mai complicate, uneori destul de greu de depistat şi discutabile, cum ar fi plagiatul ideilor - îţi asumi ideile cuiva în numele tău şi nu citezi. Prin urmare, avem nevoie de o definiţie mai amănunţită, mai com­plexă.

A doua chestiune e cea a depistării şi a semnalării publice a plagiatului, pentru că, dacă rămâne o chestiune privată, nu e interesant. Sunt aici o mulţime de po­si­bilităţi. Mai recent, cu ajutorul cal­cu­la­torului se pot face multe. Avem şi noi, la Universitatea din Bucureşti, un pro­gram. Întrebarea e: de ce nu e folosit mai intens? Sigur, el face ceea ce poate să facă o ma­şină, nu e capabil să depisteze un plagiat mai subtil. Poate însă să depisteze bine un plagiat mai brutal, plagiatul simplu.

Plagiatul e grav, dar el nu e singura formă de impostură academică. Există şi alte for­me, care sunt la fel de nocive, cum ar fi utilizarea muncii unor colaboratori, sub diverse forme, urmată de trecerea acestei munci în contul conducătorului, al pro­fesorului. Şi aici, în chestiunea depistării, rolul comunităţii academice este fun­da­mental. Până la urmă, colegii de breaslă, colegii de echipă ştiu cel mai bine ce se întâmplă. Dacă ei nu vorbesc, e puţin pro­babil să vorbească cineva, decât în cazuri cu totul excepţionale.

În fine, a treia problemă este cea a sanc­ţionării plagiatului. Şi aici avem, bine­înţeles, mai multe forme. Se poate vorbi de forme administrative, de sancţiuni la locul de muncă, cum se spune, eventual de pierderea titlurilor dobândite cu aju­torul plagiatului (gradul de doctor, pro­fesor, titlurile academice). Şi aici cons­tatăm că există nişte probleme în legislaţia românească. De exemplu, există această deosebire pe care o face legea actuală în­tre demnitari şi ceilalţi. Universitatea din Bucureşti s-a izbit de această problemă astă-vară. În cazul demnitarilor, trebuie un aviz dat de Consiliul Naţional de Ates­tare a Titlurilor, Diplomelor şi Cer­ti­ficatelor Universitare (CNATDCU), adică de o instanţă care ţine de politic, numită de ministru. Şi aici intervine iarăşi o ches­tiune fundamentală, şi a nume aceea a au­tonomiei, a independenţei, până la urmă, a instanţei de judecată. Atâta vreme cât instanţa va fi un organism numit politic, cum e CNATDCU, eu nu cred că se va pu­tea face ceva, nici sub această putere, nici sub o alta. Cred mult mai mult în ca­pa­citatea universităţilor de a-şi face ordine, pentru că ele, măcar, se bucură de o anu­mită autonomie. Sigur, se pune şi pro­ble­ma în ce măsură pot exista anumite sanc­ţiuni penale chiar, aşa cum sunt în cazul furtului.

 

ANDREEA PORA (revista 22):

Tematica în acest proiect a fost împărţită, iar aceasta este o primă dezbatere. Scopul este ca, în final, după mai multe astfel de dezbateri, poate în grupuri mai mici, să ajungem la nişte concluzii care să ducă, even­tual, la propuneri de modificări legis­lative. Dau un singur exemplu, Codul Pe­nal. Acolo, doar cei vii şi cei direct pla­giaţi se pot adresa instanţei. Restul de 99% n-au cum, pentru că nu le permite le­gea.

Dezbaterea de azi ar trebui să se ba­zeze pe reglementările existente acum în univer­sităţi, pe posibilitatea ca aceste re­gle­men­tări, neîncălcând autonomia universitară, să fie transpuse într-un „cod unic“ anti­plagiat, cu sancţiunile respective. Ar tre­bui să aflăm care ar fi metodele concrete pe care dvs., ca profesori universitari, le ve­deţi în acest sens.

 

Influenţa factorului politic

DANIEL FUNERIU (fost ministru al Educaţiei):

Cred că principala problemă la ora actuală nu e absenţa legilor sau absenţa de­fi­ni­ţiilor. Plagiatul este foarte clar definit în le­ge. Legislaţie există. Desigur, ea poate fi îmbunătăţită. CNATDCU s-a dovedit că acţionează independent. Marea problemă pe care trebuie s-o tratăm, şi nu este nu­mai problema României, se referă la cât de imune sunt sistemele, la ce se întâmplă atunci când este prinsă într-o astfel de situaţie o personalitate foarte importantă, care poate fi din lumea academică sau politică, care are o influenţă foarte mare asu­pra sistemului. Majoritatea sistemelor de control asupra a ceea ce se cheamă etică universitară se izbeşte de această pro­blemă. Chiar în luna mai, la Montréal, va fi o conferinţă internaţională pe această te­mă, pentru că foarte multe ţări se izbesc de această problemă: ce facem când per­soana vizată nu este un asistent, nu este un lector, ci este un ministru, un prim-mi­nistru, un demnitar ş.a.m.d.?

Niciunde nu scrie că pe cazurile de plagiat demnitarii au un tra­tament special. Exis­tă, într-adevăr, o excepţie în Ordonanţa 28/2011, care îi priveşte pe demnitari, dar ea nu vizează plagiatul demnitarilor, ci aba­terea de la etica în cercetare, de genul furatul caietului de laborator ş.a.m.d., când aceştia trebuie judecaţi direct de o comisie centrală, pentru că se presupunea că o comisie centrală este mai puţin in­flu­enţabilă decât o comisie a universităţii. S-a dovedit, de pildă, că la o comisie a Uni­versităţii din Bucureşti lucrurile au fost făcute onest, dar este puţin probabil că, la o altă universitate, lucrurile ar fi fost altfel decât sub influenţa politicului. Deci, nu cred că textele de lege sunt la ora actuală problema fundamentală, ci atitudinea şi modul în care aceste texte se pun în prac­tică. Desigur, orice comisie ar fi, în ultima instanţă, problema care se pune va fi cine numeşte acea comisie. Şi aici ar fi de găsit o soluţie.

 

O problemă a comunităţii academice

ANDREI CORNEA:

Eu nu sunt foarte de acord cu tot ce a spus d-l Funeriu. Mi se pare că CNATDCU, într-un prim moment, a vrut să ac­ţio­ne­ze, dar până la urmă a fost schimbat, ceea ce a arătat dependenţa de factorul politic. Asta sunt convins că se va întâmpla şi data viitoare, peste doi ani sau peste cinci. Problema mi se pare a fi până la urmă, re­pet, a comunităţii academice. Comunitatea academică trebuie să aibă standarde înal­te, să respingă într-o proporţie covâr­şi­toare lucruri de acest gen. Nu este cel mai important faptul că vorbim despre pla­gia­tul unui prim-ministru sau al unui mi­nistru al Educaţiei. Mai grav este că sunt foarte mulţi oameni care şi-au luat doc­torate în ultimii 20 de ani sau au obţinut titlul de profesor cu astfel de metode şi că astfel de oameni îşi duc înainte existenţa. Toată lumea ştie asta în locurile res­pec­tive, dar nimeni nu vorbeşte. Asta mi se pare că e problema fundamentală.

 

ŞTEFAN VLASTON (EDU CER):

Am în spate o experienţă în privinţa de­pistării plagiatelor. D-l Ioan Mang a fost „victima“ mea cea mai importantă.

Aici, primul lucru pe care aş vrea să-l su­bliniez este atenţia şi grija cu care de­clan­şezi un scandal public. La d-l Mang, de exemplu, am declanşat scandalul abia du­pă ce am avut confirmarea de la autorii textelor plagiate. Şi a fost un plagiat or­di­nar, grosolan, copy-paste, până şi fon­tu­rile articolelor plagiate au fost păstrate, doar titlul şi numele au fost schimbate. Ar­ticolul plagiat după autorul israelian era total greşit - autorul l-a uitat pe un site -, avea erori fundamentale, iar cel care l-a pla­giat, respectiv d-l Mang, nici măcar nu l-a citit. Altfel au stat lucrurile când a fost prima discuţie despre presupusul plagiat al d-nei Kövesi. Atunci am discutat ce tre­buie să facem: dacă la Mang şi la d-l pre­mier Ponta am reacţionat violent, la Kö­ve­si să tăcem şi să fim acuzaţi de partizanat? Eu am argumentat că nu avem decât o sin­gură sursă, şi aceea nu prea credibilă. Era vorba de documentul scos de d-l Ciuvică. Nu mai apărea nicio altă sursă. Până la ur­mă, s-a dovedit că prudenţa în a reacţiona a fost întemeiată, pentru că acolo era vor­ba de plagiatul plagiatorilor: d-l Ciuvică găsise, de fapt, nişte articole plagiate după d-na Kövesi. Comisia de Etică a constatat co­rect că d-na Kövesi n-a plagiat. Aşadar, e nevoie de grijă înainte de a lansa o astfel de acuzaţie, pentru că, altfel, te de­credi­bilizezi.

Cu instituţiile e o mare problemă, dacă in­tervine politicul. Am avut şi cu d-l Fune­riu o discuţie pe această temă, spunându-i că degeaba a numit dânsul oameni de în­credere, care aveau o statură inter­na­ţio­nală ştiinţifică, dacă următorul ministru, d-na Andronescu, a spulberat din vârful pi­xului toată componenţa comisiei.

Multă lume trece cu vederea faptul că ra­portul comisiei de experţi şi al Comisiei de Etică de la Universitatea din Bucureşti a fost aprobat de Senatul Universităţii. Se­natul şi Comisia de Etică nu erau la dis­poziţia ministrului, deşi alocările bugetare şi planul de învăţământ sunt la dispoziţia ministrului şi mă şi mir că au avut atâta curaj să-l înfrunte pe ministrul Educaţiei. Aici trebuie găsită soluţia: cine anume nu­meşte aceste comisii, ca să nu fie spul­be­rate de primul ministru, care are interes? Şi pe d-l Mang l-a găsit vinovat Consiliul Na­ţional de Etică, acela de la care d-na mi­nistru Andronescu aştepta determinarea ju­ridică, sau aşa ceva, în cazul Ponta, nu­mai că d-l Mang n-a păţit nimic de la d-na ministru, nici să fie dat afară din în­vă­ţământ, nici să fie într-un fel sau altul sancţionat.

 

Plagiatul - o problemă globală

LIVIU PAPADIMA (Universitatea din Bucureşti):

Trebuie să păzim instituţiile statului de tot felul de ingerinţe, creându-le un regim pu­ternic de autodeterminare. Am fost de cu­rând în Germania, unde, pentru probleme legate de internaţionalizare, de distri­bu­irea fondurilor pentru cercetare, există or­ganisme intermediare absolut inde­pen­den­te, care se autodetermină. Nu se schimbă o garnitură de către fiecare ministru, oda­tă cu schimbarea regimului politic. Cred că acesta e modul de funcţionare durabilă pentru astfel de situaţii. Pentru că, alt­minteri, ne putem trezi oricând într-o si­tu­aţie pe care Universitatea din Bucureşti a trăit-o cu regret, având datoria morală să investigăm un lucru de notorietate pu­blică. Pe de altă parte, legea ne ia această atribuţiune. Acea ordonanţă pe care o men­ţionaţi, din păcate, a fost gândită pe prezumţia de vinovăţie faţă de uni­ver­si­tăţi, pe prezumţia de neputinţă a uni­ver­sităţilor de a reacţiona corect atunci când e cazul. Este, probabil, o prezumţie va­la­bilă pentru multe universităţi. Necazul este că nu este valabilă pentru uni­ver­si­tă­ţile de top. Cred că acelea ar trebui spri­jinite cu prioritate şi acelea ar trebui să fie un model de funcţionare. Acelora ar tre­bui să li se creeze o legislaţie favorabilă, ca­re să le protejeze autonomia.

Administraţia centrală a Universităţii nu a avut absolut nicio ingerinţă în judecarea unui astfel de caz. De chestiunea asta se ocupă Comisia de Etică, configurată prin propunerile facultăţilor. Deci, propunerile vin din comunitatea academică, care-şi de­semnează reprezentanţii pe care îi con­sideră de calitate profesională remarcabilă şi de o conduită morală fără reproş. Aceş­tia sunt validaţi de către Senatul Uni­ver­si­tăţii, iar administraţia are o singură pre­ocupare, şi anume, să protejeze această comisie de variatele ingerinţe care pot să se exercite asupra ei. Ceea ce am încercat şi noi să facem în toate situaţiile. Aşa ar trebui să funcţioneze lucrurile.

În rest, problema plagiatului este extrem de serioasă: nu e o problemă a Uni­ver­si­tăţii din Bucureşti, nu e o problemă a uni­versităţilor din România, e o problemă a în­văţământului din întreaga lume la ora actuală. Există o sumedenie de moduri de a combate plagiatul. Noi am pus la dis­po­ziţia cadrelor didactice un soft antiplagiat. Nici acela nu rezolvă lucrurile, pentru că trebuie să existe disponibilitatea cadrelor didactice de a-l folosi. Şi, ca să existe dis­ponibilitatea cadrelor didactice de a-l fo­losi, trebuie să existe acea conştiinţă pro­fesională, acel zel al cadrelor didactice. Cu asta ne ocupăm în cariera noastră. Dacă aces­te coordonate nu sunt sprijinte, evi­dent că rezultatele vor lăsa de dorit.

 

ANDREI CORNEA:

În legătură cu softul de la Universitatea din Bucureşti, fac o mică remarcă. El exis­tă într-adevăr. Noi, la departamentul un­de lucrez, l-am şi folosit în vara acestui an, dar, evident, l-am folosit pentru stu­denţi. A apărut chiar şi un regulament pen­tru studenţi, foarte serios, foarte se­ver. Numai că e exclusiv pentru studenţi. Încă nu e clar cum ar trebui procedat în cazul profesorilor, în cazul corpului di­dactic. Sigur, când se declanşeză un scan­dal, există Comisia de Etică, ea şi-a făcut datoria astă-vară, dar, din păcate, mai sunt probabil şi alte situaţii.

Şi eu cred că decizia nu are cum să fie centralizată, pentru că o comisie cum e CNATDCU inevitabil va fi supusă in­ge­rin­ţelor politice. Pe de altă parte, e adevărat şi că există universităţi prin ţară unde astfel de situaţii, cum ar fi depistarea unui plagiat din partea unui profesor, e un lu­cru aproape cu neputinţă de imaginat, pen­tru că, probabil, o treime dintre cei de acolo au plagiat ei înşişi în fel şi chip.

 

Cum ne furăm căciula în şcoala românească

SANDRA PRALONG (Fundaţia Synergetica):

Mă interesează dacă există o statistică le­gată de plagiat. Liviu Papadima a vorbit de faptul că e o problemă care e din ce în ce mai frecventă în lume. M-ar interesa să ştiu unde ne situăm în comparaţie cu alte ţări, pentru că mi se pare o permisivitate mai mare a sistemului educaţional ro­mâ­nesc, care vine din faptul că suntem cum­va condamnaţi să ne furăm căciula în şcoala românească. Când nu copiem, nu facem asta pentru că este corect şi vrem să fim integri, ci fiindcă avem controale. În străinătate, mi-am dat seama de mo­mentul de adevăr care a fost pentru mine un examen, care a avut loc la mine acasă, nu la şcoală, cu promisiunea că nu voi consulta cărţile sau materialele. Vă asigur că a fost o tentaţie incredibil de mare şi, totuşi, m-am mândrit cu mine însămi, mi-am schimbat opinia despre mine în momentul în care am rezistat tentaţiei. În sistemul românesc nu avem ocazia să tes­tăm şi să forjăm caracterul elevilor.

Pe de altă parte, singura limbă sau singura cultură din lume în care „hoţule“ e un cu­vânt de alint, de drăgălăşenie, e cea ro­mână. Deci, mi se pare că trebuie să lu­crăm ca speologii ca să rezolvăm pro­ble­ma, nu doar la suprafaţă, în efectele pla­giatului, ci în cauzele sale.

 

ANDREI CORNEA:

Noi nu putem face statistici dacă nu avem date şi nu putem avea date dacă nu sunt depistate aceste infracţiuni, ca să le spu­nem aşa. Pentru că, ştiţi cum e, uneori creş­terea ratei infracţionalităţii nu arată de fapt o creştere, ci arată o depistare mai bună. Or, cu plagiatul, din păcate, în foar­te multe locuri, oamenii se acoperă unii pe alţii. Din când în când apare un scan­dal şi atunci se află ceva, după care nu se mai ştie nimic. Aici sunt multe lucruri de spus. De exemplu, este marea eroare care s-a întâmplat la începutul anilor ‘90, când s-au înfiinţat nenumărate universităţi, în­tâi de stat - li s-a permis să se înfiinţeze fără să existe posibilităţi locale realmente universitare, academice - şi după aceea universităţi private. Aceste universităţi au creat şi nişte aşteptări mari în zona res­pectivă în rândul populaţiei tinere, în pă­rinţii lor şi, pe de altă parte, au fost nişte instrumente de a face profit. Bineînţeles că oamenii respectivi, profitând de laxi­ta­tea felului cum se acordau de mulţi ani ti­tlurile academice, au ajuns în poziţii in­fluente. În foarte multe locuri în provincie - nu mă refer la Cluj, Iaşi, ci la zone mai puţin academice -, universitatea res­pec­tivă joacă un rol politic important în zona respectivă. Economic, ea este o instituţie importantă pe plan local, de multe ori pri­meşte şi nişte fonduri. E foarte greu de pă­truns şi de declanşat o acţiune antiplagiat acolo.

 

ŞTEFAN VLASTON:

Am participat la Coaliţia pentru Uni­ver­sităţi Curate. Cercetătorii noştri au mers în universităţi şi au discutat cu studenţi, cu cadre didactice, cu altfel de salariaţi. Dacă memoria nu-mi joacă o festă, 70% din­tre universităţile controlate aveau pla­giate.

 

Aspecte legislative

LAZĂR VLĂSCEANU (Universitatea din Bucureşti):

La întrebarea Sandrei Pralong n-aş putea să răspund, cu privire la universitatea sau măcar la facultatea mea. Dar aş vrea să ex­tind un pic problema şi să spun că, atunci când vorbim de incidenţa plagiatului, tre­buie să ne întrebăm dacă toţi ştiu ce e un plagiat. Când vin în anul I şi le vorbeşti de pla­giat, studenţii se uită cruciş la tine, de vreme ce în liceu au fost învăţaţi ca, atunci când fac o compoziţie, să com­pi­leze.

Aş vrea să mă întorc la invitaţia pe care ne-a făcut-o d-l profesor Cornea, legată de definiţie, legislaţie, normativitate aso­ciată. Implicaţiile discuţiei despre plagiat sunt uriaşe. Plagiatul se asociază cu auto­plagiatul şi atunci este o mare problemă academică. Plagiatul pare să fie o pro­ble­mă morală, de integritate academică, şi mă întreb de unde începe să devină o pro­blemă de drept penal, asociată, cum spu­neaţi dvs., furtului ordinar. Dar pentru a ajunge să vedem care este incidenţa pe­nală a plagiatului, trebuie să separăm pla­giatul ca furt intelectual de dreptul pro­prietăţii intelectuale sau de dreptul de re­producere, copyright-ul, sau de drepturile de multiplicare. Pentru că, dacă nu facem astfel de distincţii, suntem puşi în situaţia ca cel care acuză pe cineva că a plagiat să fie acuzat de plagiat, pentru că nu s-a sesizat patronul care a publicat lucrarea res­pectivă şi care are drepturile pa­tri­mo­niale, copyright-ul. Au avut loc mai multe discuţii în legea cu privire la dreptul de proprietate intelectuală, se fac unele spe­cificări, dar ele sunt complet inaplicabile la noi. Pentru că, atunci când cineva a co­piat după un anumit volum publicat, nu autorul este cel care trebuie să se plângă, ci cel care deţine copyright-ul, editorul. Problema e foarte mare, dacă nu faci o ast­fel de distincţie între plagiat şi drepturile intelectuale, dar şi drepturile patrimoniale ale editorului. Dacă nu ştii pe ce tra­iec­torie să mergi, rişti ca, din acuzator, să devii acuzat. Discuţiile de la noi de multe ori au mers într-o astfel de direcţie.

Dacă merg mai departe pe aspectele le­gislative de la noi cu privire la plagiat, ele sunt redundante şi inconsistente logic. Re­dundante, în sensul că, dacă mă duc la un jurist, acesta îmi spune că este o problemă care ţine de drepturile de proprietate in­telectuală şi că trebuie să merg pe o anu­mită pistă, care este o fundătură, pentru că beneficiile, comparativ cu cheltuielile, sunt minime. Asta e valabil şi în legislaţia privind cercetarea, şi în legislaţia edu­ca­ţiei. Atunci când ne-am preocupat de pro­blemă în cadrul Universităţii din Bucu­reşti, m-am uitat în Legea educaţiei şi am găsit două prevederi care, dacă le iei ca atare, fiecare, pe traiectoria ei, te poate ajuta să rezolvi problema. Un articol spu­ne că rectorul universităţii, în condiţiile în care constată că o diplomă e obţinută prin fraudă sau prin abateri de la etica universitară, este îndreptăţit să o anuleze, cu aprobarea Senatului. Pe de altă parte, exis­tă articolul celălalt, care spune că, în le­gătură cu plagiatul, se pronunţă CNATDCU sau un alt consiliu autorizat, cum ar fi Con­siliul Naţional de Etică sau altele de acest gen. Şi atunci, dacă un şef de ins­ti­tuţie se confruntă cu o astfel de problemă, pentru care articol să opteze? Mergi mai departe şi te uiţi la procedura de emitere a diplomei şi ajungi la o altă încurcătură, pentru că, într-adevăr, instituţia care este împuternicită să emită diplome nu este alta decât universitatea.

 

ANDREI CORNEA:

Dar ea este validată de minister.

 

LAZĂR VLĂSCEANU:

Titlul, nu diploma. Dar asta este, deja, dis­tincţia foarte sofisticată între titlu şi di­plomă.

Cred că trebuie să fie eliminată re­dun­dan­ţa şi contradicţiile, inconsistenţele, pentru că altfel vom merge pe o mulţime de pis­te. Una este problema de integritate mo­rală, iar plagiatul este o problemă morală, în timp ce abaterea de la lege este pro­blema juridică.

Indiferent de cadrul normativ sau de mo­dul în care lucrează instituţiile centrale pe problema plagiatului, cred că nu vom ajun­ge să rezolvăm această problemă decât da­că vom avea în vedere modul în care fie­care instanţă de bază intervine, în cadrul universităţii – facultăţile, redacţiile revis­telor, redacţiile revistelor sau jurnalelor academice, redacţiile de presă etc.

 

ANDREEA PORA:

Suntem în situaţia unor cazuri concrete. În cazul domnului Ponta, Universitatea din Bucureşti, de exemplu, n-a putut să-i anuleze nici diploma, nici titlul. Domnului Mang la fel şi altor nu ştiu câte cazuri pe care le găsim pe site-urile care se ocupă de cazurile plagiatelor. Care este soluţia? Mecanismele există, dar ele totuşi sunt şchioape. Dacă lăsăm universităţilor de­cizia pe plagiat, majoritatea universităţilor private şi chiar publice o vor băga sub preş. Dacă lăsăm la latitudinea unor ins­tituţii numite politic, vedem ce se în­tâmplă. Şi atunci care este soluţia? Pentru că scopul acestor dezbateri e să găsim o soluţie.

 

De ce tace ministrul Educaţiei?

ROBERT TURCESCU (B1 TV):

Admir tonul foarte calm, academic pe care îl folosiţi în această dezbatere, însă eu vă mărturisesc că sunt realmente re­voltat în legătură cu această situaţie. Mi se pare că ne învârtim în jurul co­zii.

Îmi amintesc că, în momentul de­butului acestui scandal legat de plagiatul celui care ocupă şi astăzi poziţia de prim-mi­nistru, şi anume Victor Ponta, unul dintre oamenii cu care discutam şi cu care pri­veam stupefiaţi pasajele de copy-paste din lucrarea de doctorat a d-lui Ponta se în­treba dacă acest om va proceda la gestul fi­resc al demisiei. Având în vedere an­te­cedentele din ţări, sigur, dintr-un spaţiu unde se pare că lucrul acesta nu e o glu­mă, ne-am răspuns, privindu-ne amândoi faţă în faţă: „da, cu siguranţă va de­mi­siona“. Mă gândeam că, dacă el nu are ca­racter, dacă el nu admite gravitatea situ­aţiei, măcar opinia publică, măcar corpul universitar, măcar oamenii care înţeleg gravitatea unui astfel de act numit plagiat vor reacţiona cu rapiditate şi-l vor obliga să facă acest lucru.

Lucrul cel mai grav care cred că ne paşte în această perioadă este faptul că au mai rămas două săptămâni până la alegeri. E foarte posibil ca, după 9 decembrie, acest personaj, cocoţat vreme de şase luni în funcţia de prim-ministru, să dispară din această poziţie. Nu mă interesează vii­toa­rea lui carieră politică, dar miza este uri­aşă. În aceste două săptămâni, societatea civilă, din punctul meu de vedere, are datoria teribilă de a forţa un răspuns din partea celui care ocupă poziţia de ministru al Educaţiei, şi anume Ecaterina An­dro­nescu. Pentru că, oricine ar veni ministru al Educaţiei, una este să se pronunţe în legătură cu plagiatul d-lui Ponta, să i se retragă titlul de doctor după 9 decembrie, când Victor Ponta va fi cine ştie ce, şi alta este să se întâmple, pentru puterea exem­plului, pentru victoria societăţii civile împotriva societăţii politice, care e clar că în acest moment blochează un verdict, până pe 9 decembrie. Eu nu m-aş putea privi în oglindă, ca jurnalist, dacă aş tăcea în continuare în legătură cu această ches­tiune a plagiatului până pe 9 decembrie. Vă invit şi vă îndemn să ne unim forţele în acest moment pentru a repune această discuţie pe tapet. Ea nu poate să se pro­ducă acum în condiţii de laborator, gân­dindu-ne la modificarea legilor. Sigur, e un pas extrem de important. Dar admiteţi cu toţii că se va întâmpla într-o perioadă foarte lungă de timp, că necesită nişte dis­cuţii destul de complicate, admiteţi cu to­ţii că necesită nişte anticorpi pe care să-i dezvolte mediul universitar împotriva aces­tor cazuri de plagiat. Miza în acest mo­ment o reprezintă bătălia noastră, a soci­etăţii civile, a jurnaliştilor, a profesorilor universitari cu blocajul pe care îl exercită în acest caz ordinar, flagrant de plagiat so­cietatea politică, în frunte cu omul care se află practic în această situaţie, şi anume premierul României. Pentru mine, nu personajul Victor Ponta este ţinta în acest moment, ci faptul că el, aflându-se într-o astfel de poziţie, îşi arată superioritatea, tratându-ne cu flit, cu sictir pe toţi, spu­nând: „nu puteţi să-mi faceţi nimic. Chiar dacă universitarii au dat un verdict, chiar dacă acest verdict a ajuns pe masa mi­nistrului Educaţiei, eu sunt şeful mi­nis­trului Educaţiei“. Iar ministrul Educaţiei ta­ce în momentul de faţă, aşteptând să treacă ziua de 9 decembrie. Cred că asta este miza extrem de importantă în acest mo­ment.

Pentru mine, ca jurnalist de investigaţie, marea problemă legată de depistarea pla­giatului e că acele lucrări de doctorat nu pot fi accesate on line. Cred că trebuie să fie o obligaţie a tuturor şcolilor doctorale din această ţară să înceapă încărcarea în zona online a tuturor acestor lucrări. Pen­tru că, în acel moment, şi noi, jurnaliştii, atât cât înţelegem dintr-o astfel de ches­tiune, putem declanşa nişte investigaţii în legătură cu anumite teze doctorale. Eu nu ştiu cum arată teza de doctorat a lui Ga­briel Oprea, de exemplu, sau a celor pe ca­re i-a coordonat, în calitate de conducător de doctorate, d-l Gabriel Oprea sau d-l Adri­an Năstase. Mai sunt şi alţii, foarte mulţi. Poate vom avea surpriza să cons­tatăm că nu sunt nici măcar la valoarea unor teze de licenţă. Trăim totuşi într-o so­cietate în care a urca teza de doctorat în format electronic pe un site pentru a fi citită de oricine reprezintă o chestiune ab­solut banală. Nu ocupă spaţiu foarte mult, nu vorbim de spaţii de stocare extra­or­dinar de mari, vorbim de o chestiune sim­plă. Asta e o chestiune care se poate face de mâine. Fiecare şcoală sau universitate trebuie să spună: „de mâine, toţi cei care aveţi un titlu de doctor obţinut la şcoala noastră doctorală să ne prezentaţi şi va­ri­anta în format electronic, pentru că vrem să creăm o astfel de bază de date care să fie publică“.

În perioada asta, în care s-au întâmplat discuţiile despre cazul plagiatului, unii dintre dvs. au fost extrem de cooperanţi, şi le mulţumesc cu asupra de măsură. I-am sunat, ne-am sfătuit, ne-au ajutat ca jurnalişti în locurile unde ni se părea că ne împotmolim la un moment dat. Dar eu cred că între mediul universitar şi zona jur­naliştilor trebuie să existe o mai mare con­lucrare, pentru că, iertaţi-mă, cazurile de impostură dovedite până acum, puţine, dar la un nivel foarte înalt, mă fac să cred că trăim într-o societate extrem de pu­tredă, inclusiv în zona mediului uni­ver­sitar. Adică acea impertinenţă a săr­ma­nu­lui domn Mang, care-mi spunea la telefon într-o emisiune televizată că n-a plagiat, era realmente greţoasă. În astfel de si­tu­aţii, trebuie să existe o forţă de reacţie ra­pidă a mediului universitar. Nu e firesc ca oameni care muncesc foarte mult, care îşi dedică timp, îşi anu­lează bucurii ale vieţii încercând să stu­dieze mai mult, să fie puşi pe acelaşi pa­lier cu titlul de doctor cu nişte impostori din categoria celor pe care i-am pomenit mai devreme.

Trebuie să ne străduim în aceste două săp­tămâni, câte au mai rămas până pe 9 de­cembrie, să marcăm această victorie de eta­pă, pentru că atunci vom putea spune: da, societatea civilă are o victorie în faţa societăţii politice. După 9 decembrie, dis­cuţiile despre plagiat, chiar dacă i se re­trage titlul de doctor d-lui Ponta, vor fi caduce, vor fi târzii, vor fi nişte discuţii care sunt convins că nu vor mai exista pâ­nă când nu vom mai găsi un caz de plagiat la un nivel atât de înalt. Ce facem de mâi­ne? Eu strig, de pe ecranul unei emisiuni de televiziune. Haideţi să încercăm să stri­găm toţi, haideţi să încercăm să-l forţăm pe ministrul Educaţiei să spună dacă e al­bă sau neagră, dacă Ponta a plagiat sau n-a plagiat.

 

ANDREI OIŞTEANU (GDS):

În ţări ca Germania şi Ungaria, astfel de lu­cruri sunt sancţionate imediat de elec­to­rat. Problema noastră este: avem un elec­torat care să înţeleagă ce este un plagiat şi care să sancţioneze politic o astfel de fra­udă? Un ziarist de la un cotidian central s-a dus până în satul Moromeţilor, Siliştea Gumeşti, şi a făcut acolo un reportaj. S-a dus la cârciuma satului, că nu mai exista poiana lui Iocan, întâi i-a întrebat dacă ştiu ce este un plagiat şi pe urmă a în­cer­cat să le explice. După ore în şir n-a reuşit să-i facă să înţeleagă. Până la urmă, unul dintre ei, care purta un tricou pe care scria „Liviu Dragnea - USL“, a zis: „Adi­că eu fac o mâncare de cartofi şi tu te iei du­pă mâncarea mea, aia se cheamă că ai pla­giat... ca să spunem aşa“.

D-le profesor Vlăsceanu, nu în anul I de fa­cultate trebuie învăţaţi copiii ce în­seam­nă furtul intelectual, ci în clasa a IV-a, când li se spune „cine fură azi un ou mâi­ne va fura un bou“.

Una dintre cele mai mari inepţii pe care le-am auzit de la d-l Ponta este că în 2003, când şi-a făcut lucrarea, nu erau normele antiplagiat aşa cum sunt astăzi şi că el le-a respectat pe cele din 2003. De curând am recitit pentru nevoi personale Dimitrie Cantemir - Întocmirea re­ligiei muhame­dane şi am văzut că, un­de citează, pune ghilimele şi trimite la Co­ran sau la nu ştiu ce poet. Asta se în­tâmpla la 1700, cu 300 de ani înainte, nu acum 10 ani.

Noi, la GDS, ştim că plagiatul este o pro­blemă trans­par­ti­nică, adică nu sunt într-un loc plagiatorii şi în altul luptătorii îm­potriva plagiatului. La această dezbatere, deşi i-am invitat, nu e nimeni din partea cealaltă, a instituţiilor statului, a mi­nis­te­rului Educaţiei. Este un anume tip de in­diferenţă şi aroganţă pe care o constat şi pe care încerc să o sanc­ţionez.

 

MAGDA CÂRNECI:

Aş vrea să adaug că membri ai GDS, dar şi alţi intelectuali au semnat încă din iulie o scrisoare către instanţele europene prin care atrăgeau atenţia asupra cazului Victor Ponta şi asupra felului cum s-a desfiinţat Comisia de Etică, cum s-a schimbat com­ponenţa comisiei ministeriale etc.

 

Anticorpii din sistemul universitar

ANDREI CORNEA:

Îi dau cuvântul d-lui profesor Marian Po­pescu, care a condus Comisia de Etică a Uni­versităţii din Bucureşti - un caz de succes, chiar dacă el n-a putut fi finalizat, din pricina unor stavile administrative sau legislative.

 

MARIAN POPESCU (Universitatea din Bucureşti):

Lucrurile care fac obiectul acestei întâlniri aparţin unor categorii diverse. Ante­vor­bitorii mei deja au punctat câteva. Avem de a face cu zona integrităţii academice, cu definirea faptelor reprobabile, printre ca­re şi plagiatul, autoplagiatul etc., cu di­verse tipuri de drepturi, de la dreptul per­soanei la imagine, la dreptul de autor, pen­tru că între dreptul de proprietate inte­lectuală şi dreptul de autor există juridic diferenţă. Dar ai de a face de fapt cu o lip­să de încredere că sistemul universitar poate produce anticorpi. Când fosta co­mi­sie îşi încetase mandatul şi noi abia eram numiţi, Comisia de Etică a Universităţii din Bucureşti nu avea un regulament. A tre­buit să-l fac în nici trei zile, cu câţiva colegi, după care lipsa aceasta de în­cre­de­re, atunci când cazul Ponta care a fost evo­cat aici a apărut ca prim caz al acestei co­misii, a dus la aproape o demantelare a co­misiei. Sunt colegi care au plecat. Eu, evi­dent, nu aveam cum, ca proaspăt de­sem­nat de către colegi ca preşedinte. Ştiţi nu­mărul acela de circ chinezesc cu far­fu­ri­oarele: a trebuit să ţin aceste farfurioare în mişcare - pe măsură ce cădea una sau două, a trebuit foarte rapid să mă descurc. Unii colegi şi-au dat demisia sau s-au re­tras pe aceste considerente. Atenţie, eu nu culpabilizez, nu acuz, vreau să evoc si­tuaţia în care s-a trezit această comisie cu acest prim caz. E vorba de faptul că aveam de a face cu un demnitar care-şi dăduse doc­toratul în 2003 şi dintr-o dată cazul era complicat, pentru că ştiam de acea pre­vedere care e şchioapă, apropo de dis­criminarea legată de faptul că demnitarii trebuie analizaţi în alte circumstanţe.

Eu nu vreau să fac din acest prim caz so­luţionat de Comisia de Etică centrul aces­tor dezbateri, pentru că pe mine mă in­teresează mai degrabă ce a făcut acea per­soană decât faptul că este prim-ministru. Am oferit atunci o soluţie morală, pe care primul ministru nu a acceptat-o. Primul ministru nu a dorit o confruntare cu Co­misia de Etică, deşi regulamentul Comisiei noastre spune că audierea persoanei în cauză e făcută la solicitarea acesteia. Noi ne-am gândit că, fiind atât de ocupată această persoană cu destinele României, nu o să poată fi atentă la faptul că ar tre­bui să citească regulamentul şi să vină la o întâlnire cu noi. Şi atunci am făcut noi pasul, în sensul că l-am invitat la o dis­cu­ţie, la care nu a venit niciun răspuns.

Revin la chestiunea construcţiei anti­cor­pilor în sistemul universitar. D-l profesor Cor­nea a spus, pe bună dreptate, că lucru­rile sunt mai grave decât acest spectaculos prim caz, iar eu şi alţi colegi în mod sigur suntem de acord cu el. Cazul e spec­ta­cu­los, e vorba de un prim-ministru. Am avut doi prim-miniştri care, iată, într-un an, unul s-a dus într-o direcţie, iar ce­lălalt bate pasul pe loc. Dar ce nu mai e spectaculos e faptul că documentele uni­versitare, de la Carta Universităţii până la o comisie, cum e cea de etică, plus Le­gea educaţiei naţionale, nu sunt coro­bo­rate între ele în ceea ce priveşte acest spec­tru larg al infracţionalităţii în mediul academic. Ceea ce e mai grav este legat şi de studenţii noştri. Pentru că, sigur, ai un cadru didactic care a greşit într-un fel sau altul, dar studenţilor noştri nu le este fă­cută decât pe ici, pe colo o minimă edu­caţie în ce priveşte scrierea academică, cum să citezi, cum să redactezi etc. Sunt pro­fesori care dau exemplu prost în pri­vinţa asta. Nu mă refer la calitatea căr­ţilor, studiilor etc., mă refer la procedurile legate de integritatea academică. Ce te faci când, într-o facultate, e scos la con­curs un post care este la frontiera com­petenţelor a două cadre didactice şi unul e favorizat să ocupe postul acela? Nu există în practică o instanţă care să poată regla această chestiune. Lipsa aceasta de încredere în sănătatea corpului academic es­te realmente dureroasă. Noi am primit felicitări. La un moment dat eu am fost foarte trist, pentru că primeam felicitări pentru ce?

 

ANDREI CORNEA:

Pentru că aţi avut curaj să-l puneţi la zid pe primul ministru.

 

MARIAN POPESCU:

A trebuit să vorbesc cu colegii mei exact despre acest lucru: „Dacă vă e frică de ceva, spuneţi-o acum, aici. Nu uitaţi că e o ţară întreagă cu ochii pe noi“. Nu era vorba de a rezolva cazul Ponta, ci real­men­te de a trage un semnal mare de alarmă în legătură cu chestiuni complicate ţinând de mediul academic, de figuri de dem­ni­tari care şi-au construit cariera şi pe pres­tigiul de academic. Atenţie, conducătorul ştiinţific al acestei teze este un alt prim-ministru care, fapt extraordinar, îi face pre­faţa la teza de doctorat. Adică sunt foar­te multe implicaţii, cum deja s-a su­bli­niat aici. Am avut surpriza foarte plăcută ca acei colegi cu care am rămas împreună să gândim la fel, adică să trecem la ac­ţiune.

Eu nu sunt expert în plagiat. A trebuit să învăţ foarte rapid, în câteva săptămâni a trebuit să citesc foarte mult despre toate ches­tiunile astea, lăsând la o parte cer­ce­tarea la care lucrez eu. Am aflat cu ocazia asta lucruri absolut extraordinare, lucruri care, dacă ar fi puse în operă într-o ac­ţi­une concertată, ar provoca realmente o schim­bare profundă, cel puţin pe zona asta. Mulţi au spus că nu există precizate sancţiunile. Ele există precizate. Nu e ni­cio problemă în privinţa asta. Problema este că, la nivelul facultăţilor, care sunt pri­mul filtru în ceea ce priveşte chestiuni de integritate academică şi de plagiat, fil­trul acesta nu funcţionează ca lumea, pen­tru că, să nu ne ascundem, toată lumea se fereşte să spună despre colegul sau colega că a plagiat.

 

ANDREEA PORA:

Există legal vreo prevedere care să-l obli­ge pe ministrul Educaţiei să dea un răs­puns într-un sens sau altul? Dacă nu exis­tă o astfel de prevedere, ce s-ar putea fa­ce pe mai departe, dvs., Universitatea, noi pe de altă parte, ca lucrurile astea să nu se oprească aici?

 

DANIEL FUNERIU:

Titlul de doctor este acordat în urma emi­terii ordinului de ministru, la propunerea CNATDCU. Nimeni, niciodată, în nicio ţară din lume nu va putea să oblige un ministru să semneze o hârtie.

 

ANDREEA PORA:

Dar el ar trebui automat să fie obligat, da­că există o decizie.

 

DANIEL FUNERIU:

Sigur, pentru că noi pornim de la premisa că suntem persoane raţionale şi ne în­de­plinim obligaţiunile de serviciu. Dar iată că sunt cazuri în care pur şi simplu se ter­giversează o decizie şi nimeni nu ia ati­tu­dine.

 

Doctoratul „omului nou“

MIHAI DUMITRESCU (pensionar):

D-na ministru Andronescu face un act de abuz în serviciu când ţine o hârtie mai mult de 30 de zile?

Eu vin din interbelic, am făcut în­vă­ţă­mântul înainte de regimul comunist. Dacă dvs. vă întrebaţi de ce există astăzi mulţi plagiatori, uitaţi-vă ce s-a întâmplat în for­marea „omului nou“. Unde a fost gra­dientul cel mai mare în problema dis­cu­tată azi? A fost în momentul în care Elena Ceauşescu, cu pregătirea ei de câteva clase primare, a devenit academician şi savant. De aici trebuie văzut ce s-a întâmplat în perioada comunistă cu acest subiect, care a fost formarea „oamenilor noi“. Pentru că s-a creat un vid în 1947-1950, în care in­telectualitatea românească a fost des­fi­inţată şi, conform legilor fizicii, vidul tre­buia umplut. Comunismul l-a umplut cu umpluturi. Aceşti oameni au făcut legile şi mai au încă puterea să facă şi modificările şi completările la legile respective.

 

DAN GRIGORE (fost membru al CNA):

În ‘90, aduceţi-vă aminte că s-a dat o lege a conducerii doctoratelor, o lege no­uă, revoluţionară, la care societatea n-a re­acţionat şi care îi stipula drept con­du­cători de doctorate pe cei care ocupaseră titlul de doctor şi postura de conducător de doctorate cu cel puţin opt ani înainte. Deci, deja era o problemă de continuitate. Or, eu ştiam, ca pianist şi fost profesor uni­versitar, că existau doctorate date de po­litruci din domeniul muzical, unde te­za, fiind examinată şi primită de comisie, conducătorul comisiei de doctorat nu ob­ţinea nici un răspuns verbal de la candidat şi-i spunea, în consecinţă: „Vă felicit, aţi luat doctoratul cu brio!“. Apoi, să ne adu­cem aminte că şcoala era obligată, prin cursa pentru justificarea lefurilor şi a con­diţiei liceului respectiv, să nu aibă rebu­turi, elevi care picau la examene. Această obligativitate ducea la o mai mare to­le­ranţă şi la un fel de casă naţională de to­leranţă pentru copiere, pentru ca re­zul­tatele să fie cât mai bune şi liceul să nu piardă din finanţare. Aceşti oameni au cres­cut, au ajuns la un moment dat ei să fie la rândul lor îndrumători şi această men­talitate s-a perpetuat în aşa fel, încât, în ‘90, societatea nu s-a mirat deloc că aceas­tă lege a doctoratului a funcţionat cum a funcţionat şi a fost postulată cum a fost postulată.

 

ANDREI CORNEA:

Nu vă înţeleg foarte bine. Cine ar fi trebuit să fie conducători de doctorat în ‘90 sau ‘91? Nu puteau fi decât cei care existau.

 

DAN GRIGORE:

Mai trebuiau puse nişte filtre. N-am spus că trebuiau raşi toţi, ci că sistemul nu funcţionase corect.

 

ANDREI CORNEA:

Culmea este că eu am sentimentul că stăm mai rău acum decât stăteam atunci.

 

Prejudiciul studenţesc

LIVIU PAPADIMA:

Eu, unul, aş fi precaut cu orice soi de ca­racterizări de ordin pauşal despre cum se fac doctoratele. Am un oarecare recul când aud că doctoratele se dau pe bandă rulantă, că toţi sunt impostori ş.a.m.d. Am fost preşedinte de comisie la Fa­cul­tatea de Litere din Bucureşti şi pot să pun mâna în foc că nu se fac aşa. Faptul că se spune atât de des că „doctoratele sunt o prostie în România peste tot“ pe mine mă face să am imediat acest recul al ex­pe­rienţei personale şi să resimt o oarecare jignire în demnitatea mea profesională şi a colegilor mei.

În privinţa comparării cu alţii, am citit un studiu american destul de serios, care spu­nea că aproximativ 80% dintre referatele şi lucrările studenţilor din SUA au ele­mente de plagiat. Am rămas mască. E o si­tuaţie gravisimă peste tot, care se da­to­rează Internetului şi altor factori. În ce pri­veşte inaderenţa culturală a românilor la ideea că plagiatul este o culpă gravă, aici există multe explicaţii. Noi îl definim ca un furt intelectual. Omul se întreabă: ce furt e ăla când, dacă eu îi fur o maşină lui Gheorghe, Gheorghe rămâne cu ma­şină, iar eu am o maşină? Cine e pre­ju­diciatul? Prejudiciaţii sunt diferiţi. Dacă intrăm pe legislaţia dreptului de autor, sunt autorii. Ce se întâmplă cu studenţii însă? Cine e prejudiciat? Eu am încercat să le spun de fiecare dată, la deschiderea anului universitar, celor care veneau în anul I: „Încercaţi să înţelegeţi un lucru sim­plu. Unui profesor îi este cel mai co­mod să dea 10 tuturor studenţilor, să nu se uite dacă lucrările sunt descărcate de pe Internet sau lucruri de tipul ăsta. Exis­tă o singură problemă etică: cei de la care se fură sunteţi voi. Un student care ia nişte note bune pe o lucrare copiată ia bur­sa unui coleg, ia banii, indemnizaţia de la buget pentru alt coleg, ia un job după ce obţine diploma fraudulos în locul unui alt coleg etc.“. Până nu vom realiza ni­velul acesta de conştientizare, că cei prejudiciaţi sunt înşişi studenţii, şi nu pro­fesorul, nu vom avea o reacţie sănătoasă în mediul academic, incluzându-i şi pe pro­fesori.

 

ANDREI CORNEA:

Cred că trebuie să plecăm de aici cu ceva concret. Cum putem noi să o determinăm pe d-na ministru Andronescu să dea un răspuns?

 

RADU CARP (Universitatea din Bucureşti):

Din punct de vedere legal, ne confruntăm cu un oarecare vid: nicăieri nu se spune că după 30 de zile un ministru sau cineva din administraţie e obligat să dea un răs­puns. Pe de altă parte, însă, refuzul ad­ministraţiei poate fi contestat în con­ten­cios administrativ. Deci nu numai un act, ci şi refuzul. Dar cineva trebuie să facă acea sesizare, să constate că nu s-a emis ordinul respectiv în 30 de zile.

 

ROBERT TURCESCU:

Propun să redactăm un protest, o scri­soare, pe care să o semnăm cu toţii. Pu­tem picheta în această perioadă Ministerul Educaţiei. Mai vine presa, mai vine d-na Andronescu, că trebuie să intre şi ea în mi­nister, o mai întrebăm: „D-na An­dro­nes­cu, ne daţi un răspuns azi ca să nu mai dâr­dâim de frig?“.

 

De ce plagiatul nu este sancţionat de electorat?

RADU CARP:

Eu aş vrea să discut latura aceasta legală. Noi ne-am confruntat cu un caz acum câ­ţiva ani, cu d-na Lavinia Betea, unde pla­giatul a fost constatat chiar de studenţi. D-nei Betea i s-a oferit o retragere ono­ra­bilă, de a avea un post de cercetare, prac­tic de a lua un salariu, dar de a nu mai fi în situaţia de a preda studenţilor o carte care se ştia că a fost plagiată. Universitatea a pierdut procesul în prima instanţă, pro­cesul s-a plimbat prin toată ţara, experţii n-au mai avut curajul să vină la acel proces, ne-au spus foarte clar că au primit ameninţări. D-na Lavinia Betea a venit cu nişte experţi care au dovedit că nu a pla­giat şi a introdus un alt proces, că i s-a afectat dreptul la imagine, care acum e în curs de judecare. Deci e foarte posibil ca plagiatorul, de fapt, să fie cel care câştigă în instanţă.

Vă dau un caz de astăzi, cel al d-lui Fu­e­rea. Eu astăzi am fost la Ministerul Edu­caţiei la o comisie de contestaţii la ştiinţe sociale. Comisia de drept de lângă noi era condusă de cine credeţi? De d-l Fuerea. I-am sesizat d-lui Vlaston ieri un caz fla­grant de plagiat comis de un candidat la aceste alegeri, plagiat făcut împreună cu asistenta candidatului, care este şi doc­to­randă şi a susţinut cu succes doctoratul şi este şi asociată în trei firme. Întrebarea este: electoratul sancţionează asemenea comportament? Eu cred că nu. Soluţia cred că este a se crea în opinia publică un curent că plagiatul este de fapt furt şi că furtul e reprobabil. Mi-aduc aminte că în 2008 a fost un primar care a câştigat pe un program electoral de genul: eu nu vreau să fur singur, fur împreună cu voi. Deci furtul la noi nu este conotat foarte negativ.

 

ANDREEA PORA:

Eu aş vrea să mă lămuresc dacă domnului Ponta i se poate anula diploma de doctor.

 

DANIEL FUNERIU:

Din punctul meu de vedere, Universitatea poate să retragă diploma. Nu titlul, pentru că titlul e dat prin ordin de ministru. Di­ploma e dată de Universitate.

 

MARIAN POPESCU:

Există o expertiză şi românească, şi inter­naţională, o dată prin Comisia de Etică a Universităţii şi apoi a celor trei experţi în materie de drept pe cazul Ponta. Soluţia e simplă: sprijiniţi Universitatea din Bu­cu­reşti. Uitaţi-vă pe site-ul Universităţii. Acolo este scrisoarea rectorului către d-na ministru, împreună cu toate documentele, cele două expertize ş.a.m.d.

 

ANDREI CORNEA:

Ce i se cere d-nei ministru?

 

MARIAN POPESCU:

I se cere să ia măsurile legale. A răspuns că nu are determinarea juridică.

 

ANDREI CORNEA:

Dar după părerea mea, Universitatea tre­buia să ceară în mod explicit anularea di­plomei şi retragerea titlului.

 

MARIAN POPESCU:

Dar asta ar fi atras consecinţe juridice le­gate de cererea expresă privind anularea diplomei. Or, Universitatea nu a făcut de­cât să o pună pe d-na ministru în situaţia de a da un răspuns.

 

GINA STURDZA (The Epoch Times Romania):

Am impresia că, la acest moment, ridicăm furtul intelectual sau plagiatul la rang de lege. Pentru că, în momentul în care prim-ministrul României plagiază sau fură intelectual, populaţia va spune: dacă prim-ministrul face asta, mă simt în­dreptăţit să fac şi eu.

 

ANDREEA PORA:

Universitatea poate anula diploma?

 

MARIAN POPESCU:

Ea are dreptul să facă lucrul ăsta.

 

ANDREEA PORA:

Şi ce o împiedică?

 

MARIAN POPESCU:

Consecinţele juridice. E o chestie juridică şi eu nu mă pot pronunţa în locul unui expert. Noi am cerut d-nei ministru lu­area măsurilor legale. În lege sunt pre­vă­zute aceste măsuri, care înseamnă re­tra­gerea titlului.

 

DANIEL FUNERIU:

Rectorul poate retrage diploma, cu acor­dul Senatului. S-a întâmplat la Oradea când a fost cazul cu italienii etc. Acest ar­ticol a fost introdus în lege pentru a putea rezolva problemele cu diplomele false. Ti­tlul, în schimb, este dat de ministru. Re­tragerea titlului nu poate fi semnată decât de ministru. Parcursul firesc într-o so­cie­tate normală ar fi să se constate plagiatul fie de către Comisia de Etică, fie de către Universitatea din Bucureşti. Dacă l-a se­sizat Universitatea, ea anulează diploma, trimite la minister constatarea, ministrul emite un ordin în care modifică ordinul prin care a acordat titlul, pentru că acel ordin prin care a acordat titlul are o anexă cu 2.000 de nume ale celor cărora li s-a acordat titlul cu aceeaşi ocazie.

 

ANDREEA PORA:

Dacă Universităţii i se va trimite un pro­test, prin care i se cere să anuleze diplo­ma, potrivit legii, trebuie să i se dea curs?

 

ANDREI CORNEA:

Sentimentul este că Universitatea din Bu­cureşti în această chestie precisă are de făcut un pas în plus.

 

SANDRA PRALONG:

Dar cum o determinăm să facă pasul?

 

ANDREI CORNEA:

O să-i adresăm o scrisoare.

 

MARIAN POPESCU:

Adresaţi-o domnului rector. Universitatea este cea care a cerut luarea măsurilor le­gale. Eu l-am întrebat pe d-l rector Mir­cea Dumitru de ce nu-i retragem diploma. Au fost discuţii în zona juridică, dar eu nu sunt expert în chestiunile acestea.

 

MIRCEA MICLEA (fost minsitru al Educaţiei):

Nu cred că Universitatea din Bucureşti mai trebuie să fie pusă în situaţia de a-şi mai asuma iarăşi riscuri, pentru că ea a făcut foarte multe. Dvs. puteţi să încercaţi să-i anulaţi diploma. Diploma se dă sau se anulează în baza unui ordin. Dacă dvs. anulaţi doar diploma, dar ordinul în baza căruia ea a fost emisă este în continuare în vigoare, dvs. aţi anulat o diplomă în­călcând un ordin care există deja. Prin urmare, este un simplu joc pe hârtie, să nu ne facem iluzii acum.

 

Soluţii pentru modificarea legislaţiei

ANDREEA PORA:

Cel mai grav este ca mediul academic şi societatea civilă să tacă. Eu nu mă leg de momentul alegerilor. Dacă societatea tace, lucrurile vor con­tinua.

În concluzie, cred că trebuie să facem un apel, o scrisoare din partea societăţii ci­vile, prin care să se ceară ministrului în mod concret să-i retragă titlul, diploma şi ce-o mai fi. Apoi, din punct de vedere al interesului proiectului nostru, trebuie să ajungem la o concluzie dacă se impune un „cod unic“, ceva legat de plagiat, care să fie trecut în Carta universitară, apoi în lege, dacă găsim soluţii de modificare în sensul acesta. Eu vă propun ca următoarea dezbatere, poate chiar într-o formulă mai lărgită, să aibă loc după alegeri, când lu­crurile se vor mai linişti, sper, în sfârşit, şi când să ajungem la nişte soluţii de mo­dificări legislative.

TAGS :
Mai multe Suplimente
Comentarii
detectare plagiat 2013-11-15
Luna aceasta (noiembrie 2013), o echipă de specialişti în IT a lansat primul soft de analiza de text şi detectare a plagiatului 100% românesc, adaptat special pentru scanarea eficientă a textelor scrise în limba romana - DetectarePlagiat.ro. Programul anti-plagiat combina scanarea extinsă a termenilor din dicţionarul explicativ al limbii române, o serie de algoritmi bazaţi pe elemente de inteligenţă artificială, analiza lingvistică asistată computerizat, dezambiguizare semantică automată, şi multe altele, într-o serie de scripturi şi modele de analiza ce permit scanarea antiplagiat a textelor scrise în limba romană. Într-o eră în care conţinutul online abundă în materiale şi texte de toate tipurile iar plagiatul a devenit o practică întâlnită şi în anumite cazuri celebre, un program eficient de scanare şi verificare a conţinutului de text adaptat specialităţilor limbii române era absolut necesar. Softul reprezintă un instrument extrem de util atât pentru întreaga comunitate academică (de la studenţi până la cadre didactice, comisii de examinare, autori şi editori de lucrări ştiinţifice), dar şi pentru cei ce administrează conţinut online (ziare, reviste, platforme de conţinut, etc.). Noutate absolută pentru România, programul este disponibil gratuit pe site-ul developer-ilor: http://detectareplagiat.ro/. Acesta operează analize complexe cu eficienţa şi viteza maxime, o lucrare de licenţă, un articol ştiinţific sau unul ce urmează a fi publicat pe un site putând fi scanate în câteva minute. Softul analizează în paralel conţinutul de text din documentul supus testării cu peste 10 miliarde de materialele indexate in baza de date a DetectarePlagiat.ro, precum şi cu miliarde de materiale disponibile pe internet, identificând instant similitudinile şi paragrafele care sunt copiate (plagiate). În acest mod se realizează detecţia eficientă a tentativelor de plagiat dar se pot verifica şi textele proprii sau articolele deja publicate pentru a vedea în ce măsură acestea se regăsesc la nivelul reţelei internet. Deşi versiuni pentru limba engleză există deja, majoritatea contra unei taxe care trebuie plătite, acestea sunt inutile în analiza unor texte scrise în limba romană; universităţile, mass-media, administratorii de site-uri şi platforme de conţinut, profesorii şi studenţii, precum şi orice alţi doritori se pot bucura acum gratuit de avantajele primului soft de detectare plagiat complet românesc, pe DetectarePlagiat.ro .
Voinea. 2012-12-27
Chiar nu este nimeni din tara noastra si sa-l traga de maneca pe Victor Ponta si sa-i spuna ca plagiatul este sinonim cu furtul? In calitate de prim-ministru afecteaza grav imaginea Romaniei.Titlul de doctor in stiinte nu se ia prin furt,ci prin 5%inspiratie si 95% transpiratie.
cristi 2012-11-30
Felicitari pentru initiativa,dar nu inteleg de ce nimeni nu rapsunde la intrebarea fundamentala.In ROmania, plagiatul este infractiune, conform legii drepturilor de auor. Dl Eugen Vasiliu ,(initiatorul legii) chiar a publicat un text pe contributors si in 22 despre subiect.S-au depus mai multe plangeri si sesizari la Politie.De ce nu incepe urmarirea penala? Ce ii opresete pe politisti si procurori sa inceapa urmarirea penala? Data viitoare sa invitati si pe Dl Vasiliu, reprezentanti ai Politiei si si ai Parchetului. Abramburica a raspuns la fel , acum fiind prinsa si ea cu matza in sac.
wow 2013-01-03
Felicitari pentru subiectul de mare impact social ales ( :) ) Pe cand un simpozion despre disparitia flotei?
CHARLIE 2012-11-30
Nu credeti ca a plagiarea din lucrarea altuia este de fapt un semn de admiratie care se manifesta prin atasarea numelui plagiatorului la acea lucrare.
Total 5 comments.
1996
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.