22 PLUS, nr. 333: Cum să ne raportăm la Europa. Instrucţiuni pentru reprezentanţii mei

UE este o uniune de state şi de cetăţeni. Nu este doar o organizaţie cu jocuri de sumă nulă în care se împart sfere de influenţă şi funcţii. Dacă ar fi fost doar aşa ceva, noi nu am fi fost aici.

N-ar trebui să ne îmbătăm cu apă rece şi un lucru trebuie să ne fie clar: am avut mare noroc, dar mare noroc am avut că am aderat în 2007 la Uniunea Europeană. Este şi meritul Administraţiei Constantinescu, care a convins că îndeplinim criteriile de la Copenhaga şi care a reuşit să demareze negocierile cu Uniunea Europeană într-un context european extrem de favorabil, plin de optimism şi de bucuria regăsirii de după căderea Zidului ruşinii. În perioada aceea nimic nu părea să-i stea în cale proiectului european. Acela a fost contextul. Decizia de a intra în UE a fost politică şi asta trebuie să recunoaştem.

A fost şansa noastră la modernizare. Singuri n-am fi găsit resursele să ieşim la lumină şi drept dovadă şi acum, după tot acest efort de aderare şi integrare, nu funcţionăm cum am fi dorit.

Ca ONG-ist cu preocupări în zona democratizării şi europenizării, intru destul de des în contact cu tineri ca mine, activişti pentru drepturile omului, ziarişti, tineri specialişti în guvernare din ţări precum Ucraina, Georgia, R. Moldova, Armenia, Azerbaidjan, ţări care nu au mai prins trenul european şi nici nu par să-l prindă în viitorul apropiat sau măcar mediu. Se simt excluşi, lăsaţi pe dinafară, marginali. Se simt lăsaţi la cheremul Rusiei şi al puterilor emergente din regiune. Iar regiunea despre care vorbim nu este prea depărtată de Uniune şi cu atât mai puţin de România.

Este o regiune căreia îi aparţinem cel puţin geografic, iar statele de aici s-au lăsat atrase în ultimii treizeci de ani în războaie sălbatice, dintre care ultimul acum trei ani. Are la zi patru conflicte îngheţate şi vreo cinci graniţe închise. Şi care este singurul lucru pe care îl au în comun ţările de mai sus? Se uită cu jind la Uniunea Europeană. Chiar dacă structural-economic sau chiar cultural nu suntem foarte diferiţi de vecinii ucraineni, este o diferenţă enormă dacă trăieşti în Ucraina sau în România. Iar diferenţa se datorează în mare parte şansei de a face parte din încă selectul club european.

După introducerea cam lungă, abia acum ajung la ideea acestui articol: când văd diferitele reacţii pe care le au parlamentarii europeni români trimişi la Bruxelles, mai ales cei mai în vârstă, îmi vine să mă iau cu mâinile de cap. Ei se comportă acolo aşa cum au fost formaţi la şcolile diplomaţiei comuniste, în epoca de glorie a realismului în relaţiile internaţionale. Acolo jocul e mereu de sumă nulă, mereu trebuie să îţi fereşti spatele, să fii în gardă, să discreditezi şi să nu te laşi discreditat. Trebuie să demaşti diversiuni, dintre care, cele mai multe, imaginate.

Mesajul meu către aceştia este următorul: domnilor şi doamnelor parlamentari europeni şi alţii care ne reprezentaţi în afară... Nu confundaţi Uniunea Europeană cu Organizaţia Naţiunilor Unite sau cu copia acesteia de pe vechiul continent, Consiliul Europei. Dacă tot sunteţi la Bruxelles, citiţi Tratatul de la Lisabona şi aflaţi că UE este o uniune de state şi de cetăţeni. Nu este doar o organizaţie cu jocuri de sumă nulă în care se împart sfere de influenţă şi funcţii. Dacă ar fi fost aşa ceva, noi nu am fi fost aici.

Nu cred în interguvernamentalismul practicat în Consiliul European la diferitele lui niveluri. Nu cred că este o soluţie pe termen lung. Nu cred că şefii de state sau de guverne, miniştrii pot decide mai bine pentru cetăţenii europeni decât Comisia şi Parlamentul European. Nu cred că ministrul de Interne al Olandei poate decide mai bine decât membrii PE sau comisarii europeni dacă eu şi dumneavoastră să circulăm nestingheriţi în spaţiul Schengen. Nu cred că ministrul de Finanţe al Greciei sau al Italiei trebuie să aibă veto-ul dacă noi sau ungurii putem să folosim sau să nu folosim la noi acasă moneda euro. Acolo, în Consiliu, lucrurile sunt prea politizate, prea subiective, prea negociate în stilul clasic al Realpolitik; în stilul în care gândesc astăzi unii dintre parlamentari cu pretenţii trimişi la Bruxelles de către România şi de către alte state, în stilul „noi contra ei“.

Criza datoriilor suverane de astăzi şi efectul de domino care ameninţă Uniunea (şi mapamondul) este doar o faţă a monedei. Cealaltă faţă este cea cu care europenii s-au obişnuit şi despre care nu mai vorbesc: pace, linişte, o bună calitate a vieţii, comerţ liber, liberă circulaţie şi multe alte lucruri pe care astăzi le consideră normale. Să sperăm că vom avea timp să ne obişnuim şi noi cu toate acestea.
Viitorul Uniunii Europene, succesul acesteia nu poate sta decât într-o formă de federalism. Şi, slavă Domnului, noi, românii, avem motive să susţinem Comisia Europeană astăzi, când solicită atribuţii sporite, instrumente suplimentare de control economic. Iar dacă statele membre nu sunt întotdeauna gata să cedeze noi atribuţii şi noi arii de suveranitate economică, în buna sa tradiţie neofuncţionalistă Comisia a găsit instrumentul potrivit: noul cadru financiar european 2014-2020 va condiţiona eliberarea banilor europeni de atingerea unor ţinte macroeconomice.

Este convingerea mea că, dacă zona euro va rezista, criza financiară va ajuta Comisia să se întărească, iar Europa să fie mai unită. Şi este vorba despre control în sensul bun al cuvântului şi de instrumente antipopulism şi antiiresponsabilitate naţională. Da, guvernanţa economică europeană este necesară şi utilă tuturor statelor membre, dacă vrem o Uniune durabilă. Asta pentru că, dacă un premier demagog este iresponsabil în ţara lui, vom avea de plătit mai apoi cu toţii.

Cum ar fi arătat România în afara Uniunii Europene în actualul context? Am fi fost nişte oameni mai puţin frustraţi şi mai fericiţi cu suveranitatea şi demnitatea noastră? Cam aşa cum sunt ucrainenii când schimbă avionul la Viena şi nu au voie să depăşească un număr de ore atunci când se află în tranzit?

Puţină istorie contrafactuală nu strică, chiar dacă este doar un exerciţiu intelectual sau de imaginaţie. În desele mele contacte cu tineri educaţi din ţările riverane Mării Negre, am ocazia să reflectez la o astfel de ipostază. Şi aşa suntem o ţară la mâna baronilor, a cârdăşiilor şi a diletanţilor ajunşi prea uşor pe funcţii peste potenţialul şi nasul lor. Cum ne-ar fi stat în continuare în postura de ţară candidată, dar care nu are unde să candideze, aşa cum este Republica Moldova (sau alte state din Balcanii de Vest)? Obiect al politicii de vecinătate, încurajată în Parteneriatul Estic? Căutând modele asemănătoare putinismului, care pare să funcţioneze în Est? Asta este ceea ce ne-am dori? Într-o astfel de lume am vrea să trăim?

Uniunea este astăzi reticentă oricărei alte lărgiri (în afara Croaţiei, care a parcurs un proces de europenizare ajuns deja la maturitate), este frământată de probleme economice şi nu reuşeşte să impună încă instrumente federale în politica sa externă, toate acestea fiind lucruri care o fac mai vulnerabilă. Dar faptul că Uniunea are slăbiciunile ei nu înseamnă că noi sau aleşii noştri trebuie să o slăbim şi mai tare prin modul în care interacţionăm între noi în instituţiile sale. Iar acest „noi“ nu se referă doar la români: îi cuprinde şi pe olandezi, şi pe francezi, finlandezi, pe italieni, pe toţi din cele 27 de state membre.

În relaţiile europene nu avem nevoie de intermedierea Ministerului de Externe (sau a ministerelor de Externe care probabil că în aproximativ 5 ani îşi vor pierde multe dintre raţiunile de a fi), nu avem o aşa mare nevoie de ei să „negocieze“ şi să „câştige“ sau să „piardă“ pentru ţările pe care le „reprezintă“. Nu de reprezentare avem nevoie în interiorul Uniunii, în instituţiile în care suntem între noi, europenii. Avem nevoie de oameni care se pricep să guverneze, să conceapă şi să aplice politici publice (inclusiv europene). Pentru reprezentare vom avea ambasade comune cu Franţa, cu Polonia, cu Grecia şi alţii şi vom avea şi un Serviciu European de Acţiune Externă. Avem nevoie de măsuri concrete de guvernare intracomunitară, şi nu de lupte surde. Avem nevoie de ministere ale Afacerilor Europene care să nu se calce pe bombeuri cu ministerele de Externe, cum o fac astăzi cele două ministere de la noi.

Dacă olandezii cad în patima populismului şi iraţionalismului, nu înseamnă că trebuie să o facem şi noi. Trebuie să îi ajutăm să-şi revină şi să le explicăm – aşa cum s-au obosit şi ei în trecut – că xenofobia şi estofobia nu sunt soluţiile problemelor lor. Sau, cel puţin, să demonstrăm prin ceea ce facem acasă că noi nu suntem problema lor, ci sprijinul lor. Trebuie să le arătăm că le păzim graniţele şi că suntem demni de încrederea lor. Dacă italienii şi francezii ne scot ţapi ispăşitori în preajma alegerilor, trebuie să le arătăm unde greşesc. Cu demnitate şi fără resentimente, chiar cu superioritate şi pe un ton civilizat şi asertiv.

Asta vreau de la reprezentanţii mei în instituţiile europene. Să fie proeuropeni, să fie colaborativi, să fie demni, să fie modele atât în ţară, cât şi la Bruxelles sau Strasbourg. Pentru că atât ca români, cât şi ca europeni, alternativă mai bună la construcţia europeană, începută de mai bine de o jumătate de secol, nu avem. Nu a apărut încă acel model de societate, de colaborare între societăţi, economii şi oameni (în mod special evit cuvântul „state“) mai bun, mai eficient, mai drept decât cel european. Avem în faţă o construcţie complexă, o construcţie ce are nevoie de efort şi de răbdare. Şi să fim bucuroşi că participăm direct la ea, şi nu privim din afară.

Acest articol a apărut într-o formă diferită şi pe Contributors.ro