22 PLUS, nr. 333: Creştin-democraţia şi revitalizarea construcţiei europene

Criza Europei nu are ca răspuns resurgenţa discursului naţionalist, ci determinarea de a continua până la capăt proiectul Statelor Unite ale Europei, oricât de extrem ar părea acest lucru.

Într-un discurs radiofonic din 9 mai 1960, Konrad Adenauer vorbea despre „sentimentul crescând al apartenenţei comune a popoarelor europene libere“. A trecut de atunci peste o jumătate de veac, răstimp în care Zidul ruşinii s-a prăbuşit, Germania s-a reunificat şi, în urma ei, cea mai mare parte a Europei central-orientale s-a alăturat lumii libere. Chiar dacă România a fost în ultimul val al extinderii UE, năzuinţa noastră occidentală era mult mai veche. Într-unul din textele adunate sugestiv sub titlul Pentru ca Europa să se realizeze (Damit Europa werde), Romano Guardini invoca dorul de sud al Germaniei, tendinţă descrisă de altfel şi de Goethe. Aşa cum Germania năzuieşte, în idealul său de cultură, spre malurile însorite ale Mediteranei, spaţiul romanităţii orientale pe care îl ocupă România năzuieşte de secole spre Occident. Este un fenomen cultural pe care vi-l supun atenţiei doar pentru a sublinia atracţia acestor emisfere de Magdeburg din care este constituită Europa pe axele sale nord-sud şi est-vest.

Sentimentul apartenenţei comune despre care pomenea Adenauer este de fapt destinul mereu trădat al unităţii spiritului european. Acest spirit nu trebuie inventat, el ne-a fost dat, deşi uneori pare că nu vrem să-l acceptăm. La confluenţa dintre filosofia ateniană, dreptul roman şi creştinism, spiritul european este esenţialmente un duh al libertăţii. Libertate, dreptate, demnitate umană: iată întreitul dar al Atenei, al Romei şi al Bisericii lui Hristos.

Proiectul european, născut în 1945 şi din nou în 1989 din dărâmături şi cenuşă, este revolta acestui spirit oprimat de păgânismul nazist şi de materialismul comunist. Şi unul, şi altul au condus la crime şi război. Helmut Kohl are dreptate să o repete: redusă la ultima esenţă, „Europa este o chestiune de pace sau război“ – de viaţă şi de moarte, am spune. Acest lucru l-au înţeles Schuman şi Adenauer, acceptând să pună în comun, la temelia construcţiei europene, oţelul şi cărbunele, adică tocmai ingredientele războiului.

Actul fondator al Uniunii Europene, înscris în trena dramatică a războiului, ne reaminteşte că scopul acesteia era înainte de toate asigurarea unei păci durabile. Ameninţarea comunistă dădea acestui scop un sens urgent. Construcţia a continuat. În 1989 se profila, atât pentru Germania divizată, cât şi pentru ţări precum România, perspectiva îndelung aşteptată a revenirii în matca antebelică.

Trebuie spus că românii din exil, a căror memorie este păstrată încă vie la Institutul Român de la Freiburg, nu au încetat să menţină trează atenţia Occidentului asupra situaţiei Estului privat de libertate. La Congresul Europei de la Haga, în 7 mai 1949, Grigore Gafencu, fost ministru de Externe şi ambasador la Moscova în anii ’40, insista cu patos asupra evidenţei că „nu există mai multe Europe“. În cadrul „noilor echipe internaţionale“ creştin-democrate (nouvelles équipes internationales), George Ciorănescu, intelectual de rasă, intervine cu forţă, la Hofgastein, în 1949, şi la toate întâlnirile succesive, pentru a susţine proiectul unei Europe federale.

Umăr la umăr cu colegii lor din lumea liberă, creştin-democraţii români din exil s-au angajat în anii de pionierat ai construcţiei europene la acest proiect căruia sperau să i se alăture şi ţara lor, eliberată de comunism. Majoritatea însă nu au trăit să vadă acest vis realizat.
Spun aceste lucruri pentru a arăta că România nu a ajuns târziu şi din întâmplare în construcţia Europei unite, ci a participat încă de la început, prin voci precum Gafencu şi Ciorănescu, la gândirea acestui proiect. Totodată, îmi permit să evoc în acest ilustru sediu ideea federalismului european, concept creştin-democrat căzut în desuetudine.

Consider că a reînvia astăzi ideea Statelor Unite ale Europei nu este lipsit de importanţă, ba chiar de o anumită urgenţă. Asistăm cu toţii nu doar la o criză de creştere sau la o lehamite a lărgirii Uniunii (enlargement fatigue), ci la o adevărată criză a spiritului european. Criza actuală nu e pur economică sau financiară, ci e o criză a valorilor fondatoare, a viziunii şi a identităţii europene. E o criză născută din pragmatism îngust şi materialism galopant, din liberalism egoist şi populism de cea mai tristă factură.

Pe acest fundal de dezorientare, mulţi acuză o criză a capitalismului. De curând, în Frankfurter Allgemeine Zeitung, Frank Schirrmacher denunţa derivele economiei financiare de piaţă (Finanz¬mark¬t¬wirt¬schaft) şi ajungea chiar să afirme că „începe să creadă că stânga are dreptate“. La nivel european, situaţia falimentară a Greciei şi a altor state, în loc să denunţe impostura socialistă a statului-providenţă, iresponsabil şi risipitor, riscă să compromită proiectul european şi să afecteze moneda unică, la care România îşi doreşte să adere cât mai curând.

Tuturor acestor derive, atât liberale, cât şi comuniste, creştin-democraţia este singura aptă să le răspundă. Între etatismul populist şi capitalismul sinucigaş, economia socială de piaţă este singura cale viabilă. În faţa lipsei de entuziasm pentru proiectul european şi a tendinţelor centrifuge, rămâne valabil îndemnul lui Jean Monnet – „continuer, continuer, continuer“ – şi visul federalist al noilor echipe internaţionale din anii ’40.

Creştin-democraţia nu este doar a treia cale între cele două materialisme care ameninţă spiritul european – cel egoist şi cel utopic –, ci singura cale pentru a revitaliza construcţia europeană şi pentru a preveni recăderea Europei în criză, naţionalism şi chiar război.
Mai mult ca oricând, trebuie să evităm riscul revenirii, pe fondul crizei, a discursurilor naţionaliste, xenofobe, rasiste. Tentaţia închiderii în sine e mare. O Europă care se îndoieşte de beneficiile euro sau ale spaţiului Schengen este deja o Europă în devoluţie. O Europă cu mai multe viteze, cu state de mâna întâi, doi şi trei ar trăda idealul lui Konrad Adenauer, Robert Schuman sau Grigore Gafencu.

Ca ministru de Externe şi om politic creştin-democrat, percep aici rolul major al viziunii noastre despre lume. Creştinismul e deschidere, nu închistare, e spiritul generozităţii, nu egoism de contabil, e încredere, nu frică. Pe de altă parte, niciunde mai mult decât în viziunea creştin-democrată, libertatea şi responsabilitatea nu s-au întâlnit mai fericit. E firesc să susţinem proiectul Europei unite, dar nu e acceptabil ca unele state, responsabile cu finanţele proprii, să susţină state care cheltuiesc peste posibilităţi. Solidaritatea nu înseamnă încurajarea iresponsabilităţii: iată de ce o guvernanţă financiară unică ar răspunde în egală măsură nevoii de solidaritate şi coeziune, şi imperativului responsabilităţii.

Răspunsul la criza mondială nu e renunţarea la proiectul european, ci tocmai desăvârşirea lui. Iar aici, o ţară mare, puternică, responsabilă şi guvernată după principii creştin-democrate precum Germania are un rol major, istoric aş spune.

În ce priveşte România, guvernul de centru-dreapta din care fac parte a înţeles să reacţioneze cu responsabilitate la provocările crizei. Dincolo de măsurile economice salutate de toţi partenerii noştri europeni, care au redus drastic deficitul în 2011, dreapta din România este în plină efervescenţă şi într-un aggiornamento doctrinar în care sper ca creştin-democraţia să aibă un rol major. Europa are nevoie să menţină în guvernele naţionale partide populare capabile să răspundă întreitului imperativ al momentului: să reformeze în spiritul responsabilităţii, să se opună populismului crescând al stângii şi al extremei drepte şi să continue construcţia europeană.

Răspunsul la criza economică şi financiară nu poate fi nici etatismul iresponsabil al verzilor sau al stângii, nici liberalismul extrem care a domnit în ultimul deceniu, ci economia socială de piaţă creştin-democrată care a dat roade în Germania sau Polonia.
Răspunsul la criza politică şi morală nu poate veni de la mişcări populiste sau revoluţionare, ci tot de la partidele populare.
În fine, criza Europei nu are ca răspuns resurgenţa discursului naţionalist şi redescoperirea frontierelor, ci determinarea creştin-democraţilor, a tuturor guvernelor şi partidelor afiliate PPE, de a continua până la capăt proiectul Statelor Unite ale Europei, oricât de extrem ar părea acest lucru.

În toate cele trei ipostaze, creştin-democraţii sunt cel mai bine plasaţi pentru a redeştepta speranţa şi pentru a construi, acolo unde alţii vor să demoleze.

(Conferinţă susţinută la Fundaţia Konrad Adenauer, Berlin, 4 octombrie 2011)