22 PLUS, nr. 330: Disciplinele umaniste în sistemul de învăţământ actual

ANDREI CORNEA în dialog cu ALEXANDER BAUMGARTEN, conferenţiar la departamentul de filosofie premodernă şi românească al Universităţii „Babeş-Bolyai“, specialist în filosofie antică şi medievală

ANDREI CORNEA: Nu crezi că felul în care a fost abordată reforma învăţământului universitar are, cum spunea într-un editorial Nicolae Manolescu, la bază un spirit politehnist, ingineresc?

ALEXANDER BAUMGARTEN: Există o crispare a umanistului în faţa criteriilor cantitative care îl evaluează. Dar lucrurile sunt mult mai profunde şi eu le-aş degaja pe trei secvenţe diferite. Prima ar fi înţelegerea evaluării cantitative în modul cel mai profund în care o putem gândi. A doua ar fi racordarea umanistelor la nişte standarde ale scientometriei care sunt într-adevăr cantitative şi pe care trebuie să le judecăm, înainte de a le pune doar pe seama politehniştilor. A treia: să gândim aplicarea acestor principii dincolo de nivelul teoretic şi să urmărim faptele care au rezultat deja din actuala Lege a învăţământului, pentru a putea să îi judecăm eficacitatea acesteia din urmă.
Prima secvenţă: pot recunoaşte în această evaluare aceeaşi problemă care traversează România de la naşterea ei în modernitate, şi anume întrebarea legată de occidentalizare, pusă acum sub forma supunerii producţiei ştiinţifice româneşti unor criterii cantitative, în vederea finanţării cercetării. Dintotdeauna, aici s-au definit două extreme. Una dintre ele este o europenizare forţată, care înseamnă azi „standarde internaţionale în cercetare“, în interiorul căreia, fireşte, există spaima pierderii identităţii. Cealaltă extremă este apărarea identităţii locale cu preţul închiderii unor graniţe ale ştiinţei, ale cercetării. În interiorul acestor extreme, trebuie să găsim un termen mediu. Cum putem să facem parte dintr-o comunitate ştiinţifică internaţională fără să ratăm nimic din identitatea noastră?

A.C.: Eu nu cred că problema identităţii se pune atunci când faci articole ştiinţifice pe teme foarte generale. Nu asta e problema.
A.B.: Nu generalitatea sau particularitatea temelor contează, ci apartenenţa la o comunitate internaţională a cercetării care te validează sau te respinge, care arată unde eşti ca cercetător şi care nu mai poate fi folosită ca o formă de impostură academică, în care nu poţi să te arăţi priceputul satului, pentru simplul motiv că te văd şi te aud toţi. Internaţionalizarea aceasta aduce aşadar profesionalizare şi deontologie.
Putem face parte din comunitatea ştiinţifică internaţională adoptându-i criteriile, dar judecând cu discernământ ponderea dintre evaluarea cantitativă şi calitativă. Aceasta este a doua secvenţă pe care am schiţat-o: când vorbim de scientometrie, în sensul unei evaluări cantitative, şi pe aceasta trebuie să o gândim în planul ei cel mai profund. El înseamnă a înţelege scientometria drept o formă de expresie a idealului modern care vrea să exprime prin cantitate, excesiv, tot ceea ce înseamnă produsul cunoaşterii. Acest ideal s-a manifestat la noi uneori isteric şi mai ales exclusivist, prin cei care, în anii trecuţi, au transformat alăturarea a trei litere (ISI) într-o sperietoare cu care ameninţau comunitatea cecetătorilor inadaptaţi la noii termeni. Şi totuşi, problema este că avem, firesc, nevoie de criterii cât mai bune pentru a înţelege valoarea unei cercetări şi pentru a găsi argumente convingătoare în a o finanţa sau nu. Iar aceste argumente înseamnă să nu reduci totul la cantitate, ci să echilibrezi, în judecata evaluării unei cereri de finanţare a cercetării sau într-un concurs pe un post, adică peste tot unde e vorba de bani publici, judecata calitativă cu judecata cantitativă. Nici una dintre ele nu poate avea o pondere mai mare în raport cu cealaltă.

A.C.: Tu ai vorbit de mai multe ori, ai scris şi o carte pe tema asta, despre problema umanioarelor în general, a filosofiei în special, cât și a prezenței (sau absenței) limbilor clasice în sistemul nostru de învăţământ universitar şi preuniversitar. Te-aş întreba totuşi cum vezi această chestiune acum. Mai ales fiindcă am constatat că există o abordare a ministerului bazată pe principiul utilităţii imediate. De pildă se spune: universităţile vor trebui să știe cât de repede se încadrează foştii studenţi și dacă se încadrează în domeniul pe care l-au studiat. Mă întreb acum: dacă cineva urmează filosofia, cum se va încadra el în domeniul pe care l-a studiat?
A.B.: Mulţumesc pentru întrebare, cu ea ajungem la a treia secvenţă promisă la început: analiza a ceea ce facem din perspectiva consecinţelor care deja se văd. Fără îndoială că prezenţa filosofiei şi a umanistelor în modul în care este gândit sistemul de învăţământ actual este încă precară. Liceul este încă undeva într-o fază a afirmării identităţii naţionale, aşa cum avusese el cândva o misiune reală, în urmă cu mai bine de un secol. Se studiază şi acum atât de multă literatură română, atât de multă confesiune religioasă, încât abia dacă mai este loc pentru gândirea reflexivă şi materiile care îi corespund.
Or, acest lucru ameninţă filosoful, evident. În schimb, în ce priveşte modul în care îşi găsesc disciplinele umaniste locul actual în finanţarea cercetării, în ierarhizarea învăţământului superior, cred că lucrurile s-au schimbat fundamental în bine; şi acestea sunt consecinţele la care vroiam să mă refer. În Bună dimineaţa, filosofie - o carte pe care mi-o iubesc ca pe o carte de copil, când abia deschideam ochişorii şi scriam în Idei în dialog diferite texte în care îmi imaginam cum mi-ar plăcea mie să fie finanţarea şi evaluarea cercetării româneşti - erau două idei pe care le retrăiesc în continuu de atunci şi pe care am încercat să le pun cât am putut în aplicare: un echilibru între judecata calitativă şi judecata cantitativă în evaluarea cercetării (în sensul în care mă simţeam şi eu presat, stresat, agresat de cantitativism) şi, pe de altă parte, o strategie foarte specială de construcţie a mediilor de cercetare românească (acolo mă gândeam doar la filosofie, dar principiul e universal). Dacă despre primul principiu am vorbit deja, al doilea se poate enunţa astfel: acum avem mai puţină nevoie de opere originale care să dea nişte sinteze individuale şi să ducă o instituţie în spate pe umerii unei singure persoane...

A.C.: Vorbeşti de parcă operele originale ar apărea ca ciupercile după ploaie!
A.B.: Genul lor există şi dacă este ilustrat de performeri mai mărunţi. Aşadar: în locul individualităţilor creatoare, avem mai mare nevoie de formarea impersonală a unor medii ştiinţifice iradiante, a unor şcoli cu dezvoltare de lungă durată, care să producă şi să pună la dispoziţia tuturor membrilor comunităţii noastre sursele semnificative ale domeniului. Pentru cazul filosofiei, este ca o sarcină de generaţie: a traduce textele fundamentale ale culturii filosofice, astfel încât ele să cristalizeze un limbaj, să ofere o problematică, să pună idei în circulaţie disponibile tuturor, astfel încât nivelul nostru comun de discuţie să crească şi, în locul unui arhipelag format din mici munţi submarini, să apară un continent. Aceasta pentru că istoria domeniului umanist, în România, numără personalităţi de excepţie între care nu există legături, continuităţi, filiaţii, tradiţii şi şcoli, pentru că ele nu întreţin încă un adevărat mediu de lungă durată.

A.C.: Cum crezi că s-ar putea reduce spiritul de corp din universităţi? În general facultăţile se comportă ca nişte organisme închise și impenetrabile.
A.B.: Cum transmiţi de la o generaţie la alta cunoaşterea în acest domeniu? Avem două modele, dintre care ambele cred că sunt deficitare şi, în spaţiul românesc, ca şi poate oriunde aiurea, produc accidente. Unul dintre ele este cel al concursului liber, în care vine orice competent, cel care a acumulat puncte pe criterii cantitative, cel care în judecata calitativă stă bine, cel care are o bună imagine. Iar celălalt model este cel al corpului închis, în care există o şcoală preocupată să-şi transmită cunoaşterea şi mesajul ei propriu către o altă generaţie care îl poate dezvolta. Este natural să-ţi alegi discipolul şi să-l creşti. Aşa e natural să transmiţi cunoaşterea în filosofie şi aşa
s-a petrecut mereu acest lucru. Dar când e vorba de bani publici cu care finanţezi un post sau o cercetare, atunci societatea trebuie să aibă un instrument de control al faptului că acolo, într-adevăr, există profesionalitate. Ceea ce înseamnă că trebuie să găsim un termen mediu. Adică trebuie să găsim acel tip de şcoală în care să avem încredere, iar apoi să o lăsăm să-şi decidă care îi sunt urmaşii.

(Fragmente dintr-un dialog publicat în revista 22, nr. 43 / 18-24 octombrie 2011)