Pe aceeași temă
La ce bun? – mă întreb uneori, în momente de zădărnicie – să dezgropăm trecutul, să provocăm plictiseala amatorilor de divertisment şi repulsia nostalgicilor? La ce bun să-i deranjăm pe politicienii care ne recomandă să privim „vsegda piriod“ şi să lăsăm trecutul în seama istoricilor?
N-ar fi mai comod să citim manualele de istorie care, în locul necazurilor de pe plaiurile noastre, vorbesc despre pitorescul lui Idi Amin sau despre bravura lui Che Guevara?
N-ar fi mai comod să ne îndoim de autenticitatea masacrelor din „Soviet Story“ sau să credem că puşcăriaşii români, dimineaţa, la micul dejun, primeau cafea cu lapte şi pâine cu unt?
Ceea ce facem la Memorialul Sighet nu este făcut ca să-i trezească pe sceptici, nici ca să-i întărâte pe noii filosofi împotriva eroismului victimelor, ci doar ca să ridicăm cortina spre un trecut aproape necunoscut. Acela în care memoria a fost obnubilată prin decret, iar drepturile omului erau o vorbă cu care se intra sau nu se intra la ONU sau la Consiliul Europei.
„Deschisoarea de la Sighet“ – cum a numit un istoric norvegian Memorialul nostru – este un manual deschis pe care l-au citit sau măcar văzut peste un milion de oameni din toate colţurile lumii (şi, bineînţeles, mai ales, tineri din România), iar recenta expoziţie de la Parlamentul European din Bruxelles a venit tocmai ca o recunoaştere a întâietăţii lui printre alte asemenea, mari sau mici, muzee de acest gen.
În ce priveşte expoziţia Rusaliile Negre: deportarea în Bărăgan, ea vine ca o devoalare a celui mai clar şi definit act de genocid petrecut pe teritoriul ţării noastre. Evident că sutele de mii de condamnaţi din închisori şi lagăre sunt infinit mai numeroşi, iar torturarea lor infinit mai bestială. Asasinatele şi execuţiile sunt incomensurabil mai criminale. Persecuţiile asupra familiilor sunt mai nedrepte, ca şi soarta pecetluită de dosar a tinerilor neprimiţi în şcoli sau trimişi la muncă forţată – o jumătate de milion – în haină militară. Dar caracterul genocidar al deportării din 17/18 iunie 1951 este cel mai conturat, pentru că pedeapsa se adresa nu fiecărui ins în parte, ci unei mase de oameni, definiţi prin câteva paragrafe secrete de lege ca fiind potenţial periculoşi: populaţia din zona de frontieră ideologică dintre Cominform şi Iugoslavia.
Prin programul său „Memoria activă a Europei“, Comisia Europeană recunoaşte necesitatea unificării şi, în acelaşi timp, a diferenţierii şi conştientizării traumelor dintr-o parte sau alta a continentului. Iar egida acestui prestigios program obligă. Timp de un an încheiat, expoziţia a fost gândită, alcătuită, vernisată şi apoi itinerată tocmai prin locurile unde s-a suferit, unde au murit copii abia născuţi sau bătrâni de o sută de ani, vinovaţi doar că erau din locurile nepotrivite unde dictaturile se băteau cap în cap.
Panourile expoziţiei, înregistrările din audiobook sau numele celor aproape 1.700 de morţi din cartea pe care am editat-o sunt un rechizitoriu necruţător al infamiei timpurilor prin care am trecut cu toţii, mai mult sau mai puţin neştiutori.
