22 PLUS, nr. 324: „Alianţa dintre comunişti şi creştin-democraţi a punctat momentul maximei disoluţii“

Care sunt, post 1989, din punctul dvs. de vedere, marile momente de ruptură de comunism în Republica Moldova?
Au fost câteva evenimente punctuale, deşi repede date peste cap prin recrudescenţa forţelor KGB, proruseşti, încât a trebuit mereu să o luăm de la capăt, cu senzaţia tot mai grea de oboseală şi zădărnicie. Iată-le: 1) Proclamarea limbii române drept limbă de stat în Republica Moldova şi adoptarea grafiei latine în locul celei ruseşti (dar agrarienii veniţi la putere în 1994 au înlocuit în Constituţie limba română cu „limba moldovenească“, şi aşa a rămas); 2) Formarea coaliţiei de guvernământ – Alianţa pentru Democraţie şi Reforme, în martie 1998 (destrămată însă doi ani mai târziu sub atacurile concertate ale preşedintelui de atunci, Lucinschi, ale PPCD şi ale inamicului făţiş – comuniştii); 3) Victoria lui Dorin Chirtoacă în alegerile pentru primăria Chişinăului din 2007 – după mai multe tururi de scrutin şi în plină guvernare Voronin – şi, doi ani mai târziu, revolta anticomunistă din 7 aprilie 2009, când tinerii au ieşit să protesteze împotriva fraudării scrutinului din 5 aprilie de către comunişti.

Alegerile repetate din 29 iulie al aceluiaşi an au adus la putere partidele din opoziţie, care au format Alianţa pentru Integrare Europeană. Însă criza politică nu a fost depăşită: PCRM, controlat cu mână de fier de Voronin, se opune votării preşedintelui, ceea ce poate provoca noi alegeri anticipate. Pe de altă parte, rezultatele modeste ale guvernării liberal-democrate, incapacitatea de a-şi asuma nişte reforme dure în justiţie şi economie, dependenţa actualei puteri de jocul de interese ale unor oligarhi influenţi, apoi şantajul politic şi economic rusesc, Transnistria... - toate acestea obturează evoluţia europeană a Basarabiei. Am rămas, de fapt, un teritoriu ocupat şi după 20 de ani de la declararea independenţei.

Dar marile farse ale istoriei recente moldoveneşti în această privinţă? Marile păcăleli despre (false) rupturi de comunism?
Cel mai perfid episod din istoria despărţirilor noastre de comunism l-a constituit concubinajul vinovat al partidului condus de Iurie Roşca, PPCD, cu regimul Voronin, în anii 2005-2009. Alianţa dintre comunişti şi creştin-democraţi a punctat momentul maximei disoluţii politice din Basarabia postsovietică.
O mare cacealma s-a dovedit pretinsa schimbare la faţă a unor vechi aparatcici sovietici. Mă gândesc la Petru Lucinschi, care a venit ca un reformator de la Moscova. Însă acest „om de încredere“ al lui Gorbaciov, cum era perceput, a ratat şansa să fie un Brazauskas moldovean. Dimpotrivă! Anume, el, ca preşedinte al parlamentului, a readus în legalitate Partidul Comunist, scos în afara legii imediat după eşecul puciului stalinist de la Moscova, din august 1991. Apoi tot Lucinschi, în toamna anului 1998, a debarcat Guvernul Sturza, ajutat de Voronin (pe atunci în opoziţie) şi de Roşca (pe atunci la putere, ca membru al Alianţei pentru Democraţie şi Reforme), provocând alegeri anticipate în februarie 2001 şi livrând Basarabia pentru opt ani ciracilor lui Voronin. Astăzi Lucinschi susţine Alianţa pentru Integrare Europeană, ca un fel de „înţelept“ al politicii basarabene, iar fiul său, Chiril, e parlamentar pe lista PLDM – partidul premierului Filat. Dar cine-l mai crede?

Tot lui Lucinschi îi aparţine faimoasa aserţiune despre Legea lustraţiei: „Dacă am deschide arhivele KGB în Moldova, am rămâne fără intelectuali!“. Dincolo de cinismul extrem al unei asemenea afirmaţii, întrucât o făcea unul dintre artizanii fostului sistem, culmea este că Lucinschi s-ar putea să aibă în mare măsură dreptate. E şi asta – povestea cu intelectualii noştri imaculaţi – o altă păcăleală a revoluţiei basarabene.
În sfârşit, mai recent, epopeea falsei noastre desprinderi de comunism a înregistrat şi agitaţia haotică a lui Mihai Ghimpu. O persoană sumar instruită şi în grabă sfătuită a declanşat o ruptură tranşantă faţă de URSS, însă nu a ştiut să-şi ducă opera până la capăt: Raportul comisiei de istorici, formate după modelul „Comisiei Tismăneanu“, a rămas în sertar, nu a fost supus dezbaterii publice. Declaraţiile bombastice şi radicale ale lui Ghimpu, legate de 9 mai 1945 şi de 28 iunie 1940, nu au făcut decât să scoată din somnolenţă Moscova şi să-i stârnească pe rusofonii din Chişinău, împingându-i în braţele lui Voronin, care a fost văzut, subit, ca o pavăză împotriva „naţionalismului românesc“ promovat de actuala putere.
Lupta cu comunismul nu poate fi „rezolvată“ în 24 de ore, ea trebuie gândită şi purtată continuu, la firul ierbii. Şi, mai ales, susţinută printr-o guvernare eficientă care să releve „maselor largi, populare“ avantajele democraţiei şi ale orientării europene. Fostul preşedinte interimar de la Chişinău s-a lăsat filmat purtând cu pioşenie dosarul fratelui său, Gheorghe Ghimpu – unul dintre militanţii anticomunişti persecutaţi de KGB şi mort în condiţii suspecte –, dar tot el, Mihai Ghimpu, l-a primit pe cel mai respingător cântăreţ al comunismului din România, Adrian Păunescu, pe care l-a premiat şi decorat. O inconsecvenţă aproape demolatoare, schizoidă.