22 PLUS, nr. 322: „Trecutul m-a antrenat, viitorul mă nelinişteşte, prezentul mă obligă“

Ce poate determina / provoca la un intelectual o „înregimentare politică“?
Distincţia intelectuali-politică e un clişeu defensiv, la care ne-a obligat performanţa unor Sadoveanu, Călinescu şi C. Petrescu, acum 60 de ani, îndată după bine remunerata lor adeziune la binefacerile democraţiei populare. Aşa am învăţat să uităm că, mult mai aproape de noi, politica libertăţii a fost opera câtorva intelectuali remarcabili şi cât se poate de străini de virtuţile apolitismului. Havel a condus Cehoslovacia şi Cehia vreme de 14 ani, alături de o echipă care putea figura în prezidiul Academiei, dar a înţeles să se „înregimenteze politic“. Saharov a pus în acizi monstrul sovietic şi i-a dat lui Gorbaciov foaia de parcurs.
Dacă mergem mult mai jos şi vorbim de subsemnatul, răspunsul e: prezentul. Sau, pentru a simplifica un pic o situaţie foarte simplă: trecutul restant şi viitorul accesibil.
Am avut ocazia, nu tocmai fericită, de a observa, până în 1989, devalorizarea colectivă şi solidară a lumii româneşti. Procesul nu s-a încheiat. O sumă de domni şi doamne, însoţiţi de averile, partidele şi televiziunile lor, vor să îl ducă până la capăt. Cu asta, ei vor să spună că viitorul e accesibil. Le e accesibil. Lor. Că îl văd, că sunt la un pas de el şi că îl pot determina. Indiferent de opinia celor pe care nu îi întreabă, dar îi prelucrează la cald, în fiecare zi de televiziune lăsată de la Dumnezeu şi de la CNA. Aici, în contra acestei pretenţii arogante asupra viitorului nostru comun, se plasează politica mea. Aşadar, trecutul m-a antrenat, viitorul mă nelinişteşte, prezentul mă obligă. Spre deosebire de comentatorii bulversaţi de „înregimentarea politică“, eu cred că intelectualii şi femeile sunt oameni. Iar oamenii fac politică sau se pierd în anomie existenţială. Cred, de asemenea, că problema e pusă greşit. Întrebarea nu e: ce caută intelectualii în politică? Întrebarea e: ce caută Patriciu, Vântu şi Voiculescu în politică?

Fără un Traian Băsescu atât de activ în câmpul politic, aţi fi făcut acest pas?
Nu. Dar nici el.

Apropo, sunteţi acuzat că i-aţi scris „ode lui Traian Băsescu“ şi că, de fapt, continuaţi să o faceţi. De ce?
Serviciu contra serviciu. El a pus piedică trupei care pregătea, aici, o Ucraină cu mititei, eu am adulmecat şi am semnat. Ideea cu odele vine de la cetăţeni care se aşază, încă de dimineaţa, în fruntea stenogramelor. Cireada se încarcă de ordinele telefonate ale patronilor şi scuipă în direcţiile indicate. Independenţa acestor militanţi antiodă e remarcabilă: uneori presimt singuri ce vrea stăpânul şi se descurcă fără indicaţii.

Unde vă aflaţi ca plasament ideologic-doctrinar? Unde vă aşezaţi cu mâna dvs., ca să zic aşa?
În cărţi, la dreapta. În realitate, în realitate. Am înghiţit ambulatoriu, prin trenuri, săli de lectură şi avioane, câteva biblioteci. Marfă de calitate: Hayek, Tocqueville, Spengler, Conquest şi atâţia alţi incorecţi sau inactuali. Când am aterizat, am înţeles o zicere uitată a lui R. Aron, care mărturisea că, înainte să execute în editoriale un ministru sau un lider de partid, încerca să se pună în faţa decizei pe care o luase sau o refuzase victima. Mica precizare a lui Aron m-a urmărit 20 de ani. N-am înţeles-o. Mi s-a părut, chiar, o cedare. Abia după ce am început să cunosc viaţa politică şi personajele ei ca realitate umană profundă şi contradictorie, am renunţat la schematismul rarefiat al doctrinelor. Ideologia e o amantă devastatoare, deşi trebuie spus că palmaresul criminal al ideilor politice vine din prea puţine, nu din prea multe cărţi citite. Nazismul german a fost clădit, într-o societate ultraeducată, de un frustrat rău educat. Comunismul originar-sovietic a fost dezvoltat de un semidoct ca Lenin şi desăvârşit de un demon abil şi anticerebral ca Stalin. Argumentul lor câştigător a fost muntele de cadavre, nu ştiinţa politică.

Cuvinte cheie: stopare, coruptie, Romania, Schengen