22 PLUS, nr. 322: „E nevoie de profesionişti din toate domeniile, capabili să schimbe şi politica, şi politicile“

Cum vedeţi / cum apreciaţi relaţia dintre intelectuali şi politică din perspectiva riscului moral? E un pariu care merită asumat?
Astăzi suntem încurajaţi să vedem politica drept „cel mai murdar colţ al vieţii publice“. De ce? Nu e oare curios faptul că, după douăzeci de ani de la disparţia partidului unic, angajamentul politic e blamat apriori? Pasivitatea, lehamitea, dispreţul faţă de participare – nu sunt acestea tot atâtea forme de subminare a democraţiei? De ce am vedea cu ochi mai buni activităţile sindicale (recompensate frumuşel cu bani pentru lideri)? Au oare „dansul pinguinului“ sau agitaţia proletară un plus de „legitimitate“ faţă de o campanie electorală?
N-aş spune că doar politica implică „hazardul moral“. Da, există în România postcomunistă o tradiţie intelectuală care separă civismul de angajamentul politic (paradigmatică în acest sens a fost mişcarea din Piaţa Universităţii, care a refuzat joncţiunea cu „partidele istorice“). Totuşi: absolut fiecare meserie ascunde anumite capcane. Pretutindeni există ipocrizie. Şi în presă se vând iluzii. Şi în sport se încalcă principii etice. Alţii ar evoca aici industria de marketing sau show-biz sau chiar universităţile de stat sau private... Descoperi mita, traficul de influenţă, banii negri sau păcatul simoniei chiar şi acolo unde nu te-ai aştepta: în justiţie, la tribunal, în anumite biserici. Purismul unor intelectuali dezangajaţi sau retorica indignării facile („mi-e scârbă“, „m-am săturat“) nu duce foarte departe. Aceleaşi eminenţe cenuşii care detestă politica deplâng calitatea parlamentarilor şi susţin implicarea statului în educaţie, cultură sau mediu. De ce n-am spune că activitatea politică e o prelungire a responsabilităţii civice? Impasul profund al României de astăzi ţine de criza statului şi de criza resurselor umane adecvate bunei guvernări. Nu văd cum putem rezolva această problemă fără o decizie politică.
În particular, politica împlineşte vocaţia intelectuală sau culturală – cel puţin dacă ne raportăm la modele precum Kogălniceanu sau Maiorescu (există şi exemple recente pe care le admir mai puţin: canadianul Michael Ignatieff, de pildă). Politica e o construcţie de echipă, proiectată pe termen lung şi infinit mai dificilă decât redactarea unui articol de opinie. Mi s-ar părea nedrept să-i judecăm drept oportunişti pe toţi oamenii cu simţ istoric şi conştiinţă comunitară
care doresc să activeze politic în condiţii de libertate.
Preluarea de către partide a unor energii vii din societatea civilă a fost, în ultimul deceniu, un lucru înnoitor. Cu toate erorile individuale care pot fi comentate, cu toate alunecările de picior sau micile abateri, cu toate rivalităţile sau geloziile personale, cred că politica românească a câştigat, scoţând în faţă figuri precum Mihai Răzvan-Ungureanu sau Adriana Săftoiu (pentru liberali) ori Sever Voinescu, Cristian Preda, Monica Macovei, Mircea Miclea, Raluca Turcan, Cristina Trăilă, Andreea Paul-Vass, Toader Paleologu, Daniel Funeriu sau Teodor Baconschi (pentru populari). N-a adus Ionuţ Popescu un plus pentru finanţele ţării? Nu vi se pare o reparaţie morală oferită diasporei româneşti Legea votului în străinătate?

Să observăm că toţi aceştia n-au venit singuri...
De acord. Datorăm mai ales unor oameni ca Traian Băsescu, Theodor Stolojan sau Valeriu Stoica această injecţie de normalitate şi decenţă în spaţiul public. Procesul trebuie să continue, fără a se limita doar la recrutarea „intelectualilor“. E nevoie de profesionişti din toate domeniile, capabili să schimbe şi politica, şi politicile. Cunosc medici, avocaţi, antreprenori, arhitecţi sau liber-profesionişti care ar aduce plusvaloare dezbaterii publice. Nu mi se pare OK să intri în politică doar pentru că te bântuie fantasma puterii, înainte de-a face contactul cu nefericirile cetăţeanului de rând. Nici excesele de voluntarism meritocratic nu sunt bune („mi se cuvine“, „am tot dreptul“, „sunt predestinat...“). Faci cinstit politică când, având înzestrările cuvenite (viziune, verb şi patos retoric, umanitate caldă, inteligenţă emoţională, simţul orientării practice), oamenii străzii te şi îndeamnă să faci pasul. Îmi par inutilizabili politicienii pe care viaţa lor profesională îi plictiseşte, dar şi înalţii funcţionari ai statului în căutare de sinecură, bani ori statut social. Dacă decizi să te implici, trebuie să accepţi că nici politica nu te sfinţeşte, după cum nici apolitismul nu te face înger.

Cuvinte cheie: Rosia Montana, Basescu, Guvern, cianura