Pe aceeași temă
Cu atât mai mult, cred că uitarea nu poate fi înţeleasă la specialiştii în istorie. Iar uitarea prin omisiune mi se pare extrem de periculoasă.
Şi iată la ce mă refer!
De câte ori aud că se organizează o şcoală de vară sau că se discută despre un nou memorial sau muzeu al comunismului, gândul mă duce la Şcoala de Vară de la Sighet şi la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din acest oraş.
Când mă gândesc la Şcoala de Vară, îmi amintesc, de fiecare dată, chipurile tinerilor cu vârste de 13-17 ani, de altfel nişte copii, care vin prin concurs la Memorialul Sighet, în fiecare an, câte o săptămână, de mai bine de un deceniu, cu un entuziasm şi un interes care te surprind. „Tulburător şi tonic“ este felul lor de a gândi, refuzul de a uita ceea ce înaintaşii lor au trăit şi dorinţa de a înţelege cum a fost posibilă o astfel de teroare. Răsfoiţi volumele alcătuite anual de Fundaţia Academia Civică din lucrările de concurs, din întrebările puse conferenţiarilor. Şi, dacă timpul nu vă permite, procuraţi numai Exerciţii de memorie, o antologie alcătuită în 1999 din extemporalele „memorialistice“ ale participanţilor la Şcoala din acel an (astăzi – evident – absolvenţi de facultate şi, cei mai mulţi, capi de familie). Cuvintele cititorului nu pot rezuma candoarea, sinceritatea şi pasiunea acelor adolescenţi pe care Revoluţia îi prinsese în pantaloni scurţi şi pentru care comunismul era, încă, o amintire concretă.
Gândul mă duce apoi, imediat, şi la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, al cărui proiect a fost lansat de d-na Ana Blandiana în anul 1993, cu prilejul uneia dintre multele conferinţe despre drepturile omului care se ţin la Strasbourg, proiect adoptat apoi şi de Consiliul Europei, în urma unei atente expertize internaţionale.
Cu un efort spiritual şi material deosebit, care cred că ar trebui odată istorisit într-o lucrare, pentru a nu se uita, Fundaţia Academia Civică a transformat acest proiect într-o realitate, în anul 1997, după ce clădirea a fost reabilitată, iar primele 10 săli ale muzeului – dintre cele 50 gândite – fuseseră realizate.
Memorialul a fost adoptat şi de statul român, prin Legea nr. 95 din 10 iunie 1997, care l-a declarat „ansamblu de interes naţional“. Era la acea dată primul memorial al victimelor comunismului din lume şi chiar unul creat în întregime de societatea civilă. O apreciere aparte a venit grabnic de la Consiliul Europei, care, în anul 1998, a nominalizat Memorialul de la Sighet printre primele 3 locuri ale memoriei europene – alături de Memorialul Auschwitz şi de Memorialul francez al Păcii. Ce a urmat de atunci încoace poate fi văzut la Sighet, oraşul devenit un nume pe harta memoriei europene.
În faţa acestei realităţi m-am întrebat, la 18 decembrie 2006, când comunismul a fost condamnat în parlamentul nostru, câţi dintre politicienii aflaţi în sală fuseseră, măcar o dată, la Memorialul de la Sighet şi intraseră în Celula neagră sau aprinseseră o lumânare în Spaţiul de reculegere şi rugăciune, în memoria victimelor ale căror nume sunt, atât de inspirat, înscrise în andezit pe rampa acestui spaţiu.
Rândurile de faţă mi-au fost sugerate de apariţia în presă a două articole: Pe când un muzeu al comunismului în România de Adrian Cioroianu – în revista Historia, nr. 106 / octombrie 2010 – şi Muzeul dictaturii vs. Muzeul comunismului de Vintilă Mihăilescu – în Dilema Veche, nr. 346 / 29 sept. 2010 –, prilejuite la rândul lor de Şcoala de Vară a Institutului Român de Istorie Recentă, ce avusese loc la Moeciu de Sus. Citindu-le, am fost surprins de cât de prezentă este la noi uitarea prin omisiune.
Reiese că s-a discutat despre „necesitatea unui loc al memoriei“, astăzi, la 21 de ani de la căderea comunismului, despre „cum ar fi mai potrivit să se numească: muzeu sau memorial?“ şi, mai ales, despre „ce ar trebui să vorbească înainte de toate un asemenea muzeu“, afirmându-se chiar că „nu avem nicio gândire asupra menirii unui asemenea loc al memoriei“.
S-a pus – am înţeles – chiar întrebarea: „Muzeu al comunismului – ca să ce?“, subliniindu-se riscurile şi responsabilităţile actului de rememorare instituţionalizată.
Înţeleg că, într-una din zilele şcolii, un arhitect a prezentat acolo proiectul unui muzeu memorial al comunismului întrunind, spunea, toate cerinţele modernităţii. Dar şi ale costului: 40.000.000 de euro. În timp ce amenajarea Sighetului costa mai puţin de 5% din această sumă, reprezentând un cuantum apreciabil pentru anii 90, iar a muzeului budapestan Terror Háza, realizat 11 ani mai târziu, 15 milioane euro, o sumă exorbitantă pentru anul 2004!
La sfârşitul şcolii – mai scria unul dintre cei doi autori – cursanţii au vizitat Muzeul Cetăţii Făgăraşului, unde „au făcut cunoştinţă cu un instrument de tortură medieval – Fecioara de Fier – de pe vremea în care oamenii erau chinuiţi cu lacăte şi cuie, şi nu cu ideologii“.
S-a uitat, oare, că în anii 1950–1964 Făgăraşul a fost el însuşi o închisoare politică, deci un lăcaş al torturii, unde, astăzi, de mai bine de un deceniu, o mână de entuziaşti încearcă să alcătuiască un alt muzeu al victimelor comunismului? Cred că, şi acolo, cu sau fără Fecioara de Fier, dilema „Muzeu al Comunismului sau Muzeu al Dictaturii?“ este una superfluă pentru cineva care vrea să-şi pună viaţa şi pasiunea în serviciul salvării Adevărului din trecut.
Cred, în acelaşi timp, că o vizită făcută şi la Sighet ar fi permis cursanţilor şcolii să vadă, dincolo de dilemele semantice, un muzeu finit: şi al dictaturii, şi al comunismului, şi al victimelor, şi al sistemului de teroare, şi al metodelor de teroare. Un aşezământ al memoriei, căutat anual de sute de mii de oameni veniţi din toată ţara, ca şi de peste mările şi ţările unde comunismul a rămas o ficţiune. Ar fi fost un mijloc să constate ce s-a putut face cu mult suflet şi cu bani puţini pentru un memorial modern.
Sper ca, de acum, după majoratul Memorialului de la Sighet, el să fie mai prezent în gândurile noastre. Şi să nu-l mai uităm!
