Categorii

Site-uri recomandate

Anvelope vara

Magazin online vanzari Anvelope iarna ieftine

Pariuri sportive online

Poker Online

Anunturi gratuite de mica publicitate

Bonus Pariuri Sportive - Pariuri Sportive online din Romania

Oferte Litoral

Inchirieri auto

Implant dentar, clinica stomatologica romano-franceza

Sports Cars

Implants dentaires

Implanturi dentare Bucuresti

Anvelope - de sezon la preturi promotionale

Cadouri

Traduceri - birou traduceri autorizate, traduceri legalizate, apostile si supralegalizari

Piscine - constructii piscine si magazin intretinere piscine

Incarcator baterii laptop - Accesorii laptop

Cabinet stomatologic Timisoara - implanturi dentare, endodontie, estetica dentara

Supliment | Editie scrisa

08.02.2011

22 PLUS, nr. 314: Memorialul Sighet la majorat. Vreţi să înţelegeţi România de azi?

de Ana Blandiana

7 comentarii

Asemenea indivizilor, popoarele se deosebesc nu numai prin felul în care îşi trăiesc destinul, ci şi prin felul în care ştiu să şi-l pună în valoare. Polonezii au reuşit să dea nefericirii lor seculare definiţia demnităţii, evreii şi-au transformat martiriul în apoteoză. În ceea ce ne priveşte, ştiinţa potrivirii lucrurilor ne-a fost, din păcate, aproape întotdeauna necunoscută. Aproape întotdeauna am preferat să ne întâmpinăm oaspeţii nu cu lacrimi, ci cu pâine şi sare, şi să ne oblojim rănile în tăcere şi singurătate. Există o mare singurătate în destinul poporului român şi există o insuportabilă tăcere. Memorialul de la Sighet se naşte din credinţa că această singurătate trebuie să înceteze. Şi ea nu poate înceta decât dacă tăcerea încetează.“

Am transcris acest paragraf de la începuturile Memorialului, când instituţia de azi era numai idee şi vis, cu un sentiment de adâncă, aproape înspăimântată uimire în faţa actualităţii lui paradoxale. Paradoxale, pentru că, atunci când l-am scris, el se referea la situaţia noastră în contextul european: fusesem întotdeauna singuri pentru că fusesem diferiţi de cei din jurul nostru, şi necunoscuţi, pentru că nu avusesem norocul sau priceperea de a ne lăsa înglobaţi în grupări de interese culturale sau spirituale. În timp ce, azi, după 18 ani, singurătatea noastră şi tăcerea despre noi nu mai locuiesc în afara graniţelor, ci în interiorul lor, în noi înşine. După 18 ani de când a fost iniţiat, primul memorial al victimelor comunismului şi al rezistenţei la comunism din lume a fost realizat sub egida Consiliului Europei şi funcţionează în România, recunoscut în mod oficial ca unul dintre primele trei locuri ale memoriei europene. Un loc în care marile universităţi germane îşi trimit studenţii să facă practică despre istoria comunismului, o instituţie despre care se scriu teze de doctorat, se fac expoziţii itinerante pe continent şi apar în marile ziare şi în revistele de specialitate prezentări de-a dreptul entuziaste.

Dar toate acestea au legătură cu interesul şi sprijinul străinătăţii sau chiar se petrec în străinătate, aşa cum în străinătate, în mijlocul exilului, au luat fiinţă Association pour le Mémorial Sighet condusă la Paris de Maria Brătianu, grupurile de sprijin de la Los Angeles, New York şi München conduse de dr. Miron Costin, Vasile Cosma şi Gabriela Carp. În acest timp, în România – după ce s-a depăşit faza urii neacoperite de la începuturi, când oficiosul guvernului titra „Sacrilegiul de la Sighet“ şi vorbea despre vinderea suferinţei românilor Consiliului Europei – s-a trecut la o mult mai perfidă şi mai nocivă formă de agresiune: eludarea. În simpozioane, mese rotunde şi emisiuni TV se lansează cu incredibilă seriozitate alarma că România este singura ţară din Est care nu are un muzeu al comunismului şi se discută cum ar trebui să fie, pe când la Sighet funcţionează la standarde europene un muzeu cu mai mult de 50 de săli prin care trec, în lunile de vârf, mai mult de 1.300 de vizitatori pe zi, dintre care, e adevărat, 40% sunt străini. Chiar dacă accesul la mediile de informare a fost departe de ceea ce ne-am fi dorit, ziarul România liberă (în vechea sa formă), revista 22 şi serialul Luciei Hossu-Longin au prezentat constant activitatea Memorialului, încât este exclus ca istoricii alarmaţi de lipsa unui memorial românesc să nu ştie că el există şi încă, mai mult, că timp de 11 ani, până la deschiderea Casei Terorii de la Budapesta, el a fost singurul, de asemenea proporţii, din lume. Şi atunci?

Nu ar rămâne decât să găsim o explicaţie acestui fenomen apărut în ultimii ani, în paralel cu, pe de o parte, transformarea anticomunismului într-o activitate lucrativă, iar, pe de altă parte, cu socotirea lui, tot mai des, ca ceva depăşit, desuet, obositor prin repetiţie şi, evident, politically incorrect. O asemenea explicaţie însă nu e nici pe departe uşor de găsit, pentru că motivaţia cea mai la îndemână – aceea a existenţei unor adevăraţi comunişti care s-ar opune astfel, din convingere, compromiterii vechilor lor idealuri prin dezvăluirea adevărului despre ele – nu poate fi luată în considerare. La noi, adeziunea ideologică a fost întotdeauna precară, iar adeziunea la comunism a fost, în climatul fricii, mult mai mult o chestiune de oportunism decât una de convingeri. Cu atât mai uşor vechiul oportunism s-a putut transforma în noile oportunităţi. Bineînţeles, însă, că nici acestor personaje reciclate nu le place să se vorbească despre tragedia şi crimele în care au fost implicate, dacă nu ca actori, cel puţin ca beneficiari. Dar poate fi aceasta o explicaţie suficientă a faptului că niciodată în cei 18 ani - într-o ţară care se află mereu pe ultimele locuri în atâtea domenii ale monitorizării internaţionale – niciun politician român, de indiferent ce culoare politică, nu a remarcat şi nu a ţinut să sublinieze faptul că, iată, există un domeniu în care suntem pe „locul întâi“?

În noiembrie 2010 a avut loc la Parlamentul European o conferinţă organizată de delegaţia parlamentară bulgară, sub titlul Durerosul vis european al Bulgariei: 1944 – 1989, în care au fost aduşi la Bruxelles foşti deţinuţi politici să-şi prezinte destinul şi să vorbească despre „Rezistenţa uitată“. Parlamentarii bulgari şi-au făcut datoria ţinând locul unor instituţii ale memoriei inexistente încă în ţara lor, dar de câtă fantezie am avea nevoie ca să ne putem imagina o astfel de conferinţă organizată de europarlamentarii români şi câţi dintre ei ar şti să spună despre ce e vorba la Sighet? Câţi dintre ei înţeleg că la Bruxelles se vine nu de nicăieri, ci dintr-o ţară anume, şi că fiecare aduce cu el bagajul propriei istorii pentru a-l adăuga patrimoniului comun? Şi câţi dintre ei înţeleg că şi suferinţa e un patrimoniu, atunci când, la judecata popoarelor, cu cât un popor a suferit mai mult, cu atât are mai multă dreptate?

Cu siguranţă, nici cinismul, nici incultura, nici indiferenţa faţă de orice interes public sau naţional nu sunt suficiente ca explicaţii. Ceea ce creează singurătatea Memorialului în România de azi este capacitatea acestei instituţii a memoriei de a vorbi nu numai despre trecut, ci şi despre prezent. Memorialul deranjează nu doar, şi nu în primul rând, prin dezvăluirea şi analizarea crimelor comunismului, ci şi – şi mai ales – prin felul în care concluzia acestei analize duce la reziduurile lor din societatea actuală a unei ţări integrate euroatlantic. Actualitatea Memorialului este explicaţia plauzibilă a zidului de tăcere care încearcă să se înalţe în jurul lui pentru a-l izola şi a-i inocula singurătatea.

Din fericire, există, am descoperit, şi antidotul. El se numeşte Şcoala de Vară. Prin Şcoala de Vară actualitatea Memorialului devine palpabilă, rodeşte şi se multiplică.

Prin Şcoala de Vară, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei părăseşte pereţii închisorii din Sighet pentru a se muta între tâmplele copiilor care încearcă să înveţe ceea ce propriii lor părinţi n-au ştiut să le spună: ce sunt ei ca rezultat genetic al istoriei şi ce pot deveni ca opere ale lor înşile, ca autori ai propriei memorii. Pentru că la Sighet nu se învaţă doar cum să descoperim memoria trecutului, ci şi cum să construim propria noastră memorie despre prezent, acea memorie hăituită seară de seară la televizor de imaginile care ne spun: „nu trebuie să ţineţi minte ceea ce aţi trăit voi azi, trebuie să ţineţi minte ceea ce vă spunem noi că aţi trăit azi“.

La Sighet se învaţă demnitatea de a nu te lăsa manipulat, pentru că în spatele Şcolii de Vară se află – ca un punct de sprijin – muzeul viu, cu modelele, jertfele şi concluziile sale, iar în faţa ei realitatea actuală, care aşteaptă să fie înţeleasă şi exorcizată.
„Prin civilizaţie spre democraţie“ scrie pe logo-ul Academiei Civice, legând printr-un raport de determinare doi termeni care, în realitatea imediată, se dovedesc incompatibili. Vreţi să înţelegeţi România de azi? Vizitaţi Memorialul Victimelor Comunismului şi meditaţi la această incompatibilitate.

Citeste si despre: Memorialul Sighet, exterminare, scoala de vara, anticomunism, drepturile omului.

Comentarii (7)

Adauga comentariu