22 PLUS, nr. 314: Cel mai elocvent şi impresionant

Deşi poate părea un lucru ciudat de spus, implicarea mea în proiectul Sighet datează din anii regimului ceauşist, avându-şi originea în prietenia mea apropiată cu Ana Blandiana şi Romulus Rusan, pe care i-am cunoscut la începutul anilor 80. Această prietenie s-a întărit graţie admiraţiei mele faţă de curajul cu care Ana şi-a scos capul deasupra meterezelor când i-a criticat politicile lui Ceauşescu, publicând în decembrie 1984, în revista studenţească Amfiteatru, patru poezii care condamnau brutalizarea românilor de către regimul comunist. În toamna anului 1988, după ce i s-a interzis pentru a doua oară dreptul de a publica, am încercat s-o vizitez la Bucureşti, fără succes. Însă am reuşit să-mi reînnoiesc contacte cu Mircea Dinescu, Alexandru Paleologu, Mihai Oroveanu şi Ion Caramitru, iar cu ajutorul lui Sever Trifu, un prieten vechi din Cluj, am vizitat puşcăria părăsită din Sighet, a cărei curte era folosită, pe atunci, ca depozit de anvelope pentru tractoare. În urma acelei vizite în România am fost declarat persona non grata de regimul comunist.

Când am reuşit să mă întorc în Româ­nia, la 29 decembrie 1989, Ana şi Romulus se numărau printre primii prieteni pe care i-am căutat, amândoi fiind cufundaţi în haosul politic al vremurilor acelea. Printre altele, răsturnarea lui Ceauşescu a mai fost un prilej important pentru a descoperi nedreptăţile trecutului şi, mai ales, pentru a repune victimele comunismului în drepturile lor ca parte din istorie. Aşadar, mai târziu, când Ana m-a invitat să particip într-un proiect pentru instituirea unui memorial al victimelor comunismului la Sighet, am acceptat cu dragă inimă.

Am acceptat având convingerea că societatea română, dacă nu şi-ar confrunta trecutul, ar face ca victimele represiunii să devină victime încă o dată. Mă gândeam mai ales la cuvintele lui Desmond Tutu, care spusese, cu referire la abuzurile apartheidului, „Trebuie să privim fiara opresiunii drept în ochi, fără să ne clintim, să nu o lăsăm să treacă netulburată“. Proiectul Sighet mi-l închipuiam nu ca pe un mod de a atribui vreo vină, ci ca pe unul de a împărţi răspundere. Sunt de părere că, prin dăruirea şi munca Fundaţiei Academia Civică, măsura adevărată a represiunii comuniste din România a ieşit la iveală, nu numai pentru populaţia României, dar şi în plan internaţional, căci nu ar fi o exagerare să afirmi că Memorialul Sighet este considerat drept cel mai elocvent şi impresionant muzeu de acest gen din toată Europa.

La început, cea mai mare parte din sprijinul financiar venea din donaţiile oferite de comunitatea emigranţilor români şi birouri au fost înfiinţate pentru acest scop în Franţa, Germania, Statele Unite şi Germania. Participarea istoricilor din străinătate la simpozioanele organizate la Sighet în fiecare vară, începând din 1993, a fost sprijinită la început prin achitarea biletelor de avion de către Consiliul Europei. De-a lungul anilor, printre sprijinitorii generoşi s-au numărat fundaţiile Konrad Adenauer şi Hanns Seidel din Germania, Washington DC National Security Archive şi diferite instituţii din Franţa, Polonia şi Marea Britanie. În anul 1997, Parlamentul României a declarat Memorialul Sighet „ansamblu de importanţă naţională“ şi a votat să-i acorde anual o alocaţie de întreţinere. Deşi binevenită, această sumă nu acoperă toate costurile de întreţinere a Memorialului, iar Ana şi Romulus îşi dedică o uriaşă parte din timp strângerii de fonduri ca să asigure viitorul muzeului.

Memorialul este mai mult decât un simplu muzeu, însă. Este în acelaşi timp un dinamic centru de cercetare şi se poate lăuda cu o bibliotecă întreagă de publicaţii, apărute sub auspiciile Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului. Am onoarea de a face parte din consiliul ştiinţific al Centrului, împreună cu ceilalţi membri ai lui: Vladimir Bukovski, Sté­phane Courtois, Thomas Blanton, Pierre Hassner, Helmut Müller-Enbergs şi istoricii români Serban Papacostea şi Alexandru Zub, amândoi foşti deţinuţi politici.

Mă interesează în mod deosebit Scoala de Vară, care are loc de 14 ani la Sighet, pentru elevi din România şi Republica Moldova, la care am participat de mai multe ori, fiind numit „rector de onoare“ la primele două ediţii. Efectul pe care participarea îl are asupra acestor elevi de 17 şi 18 ani reiese în mod clar din contribuţiile lor la dezbateri şi din eseurile lor, pe care Fundaţia le-a publicat în analele sale. Angajamentul deosebit şi jertfirea de sine ale Anei şi ale lui Romulus ne învaţă pe noi toţi să nu lăsăm victimele comunismului ca „mute să se-ndepărteze spre miezul nopţii negre“, spre a cita cuvintele poetului galez Dylan Thomas.

Londra, 12 ianuarie 2011
Traducere din limba engleză de Alistair Ian Blyth