22 PLUS, nr. 308: Caritas. Abundenţa sărăciei şi criza filantropiei. Încotro?

Acest supliment al revistei 22 reuneşte perspective teoretice şi semnături stilistice heterogene, care însă evaluează critic capacitatea statului asistenţial. Pot structurile birocratice ale unui stat secularizat să ofere ajutoare sociale unei populaţii confruntate cu fenomenul acut al îmbătrânirii şi al sărăciei, dar şi cu probleme specifice unei veritabile crize spirituale şi morale?Vlad Tarko (Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională-România) sugerează un răspuns negativ, indicând precis modul în care subdezvoltarea şi starea de dependenţă faţă de programele etatiste afectează mai cu seamă mediul rural. Penuria din sate este direct legată de agricultura de subzistenţă, absenţa infrastructurii şi nivelul precar al educaţiei. Statul, în aceste împrejurări, ar trebui să permită o mai firească extindere a procesului de urbanizare, fără oprelişti juridice sau avocăţeşti. Pe de altă parte, Bisericile creştine care se ocupă de filantropie sunt deja confruntate cu absenţa unor reţele puternice de întrajutorare într-un mediu social rămas deschis practicii religioase: satul. Trebuie să apară noi structuri de solidaritate între comunităţile de la oraş şi comunităţile rurale, pentru a reduce gravele disparităţi dintre „România profundă“ şi România măcar parţial europeană.

Ştefan Colceriu (Institutul de Lingvistică, Academia Română) restituie pluralitatea de sensuri a cuvântului caritas, plecând de la textele Antichităţii clasice şi tardive: Biblia, în primul rând, dar şi cărţile filosofilor preocupaţi de binele comun. Ceea ce rezultă dintr-o sumară investigaţie filologică este faptul că iubirea de aproapele oglindea, până în zorii modernităţii, un raport de transcendenţă: darul acordat semenului nu rezulta exclusiv dintr-un act de voinţă individuală (publică sau privată), ci oglindea un raport cu lumea nevăzută. Pentru că viaţa este un dar, pentru că întreaga creaţie oglindeşte misterul divin al iubirii, caritas slujeşte binele comun într-un orizont al Binelui suprem.

Radu Preda (Universitatea „Babeş-Bolyai“, Cluj-Napoca) aprofundează teologic această intuiţie şi ne arată de ce slujirea, din punctul de vedere al tradiţiei patristice, nu se opreşte niciodată la dimensiunea materială a îngrijirii. Orfelinatele, casele de bătrâni sau spitalele marcate de amprenta ortodoxă a creştinismului răsăritean oferă asistenţa materială într-o conjuncţie nedisimulată cu asistenţa spirituală: tămăduirea omului începe cu sufletul, iar despre această realitate nevăzută statul modern, agnostic din punct de vedere metafizic, nu poate spune nimic. Diaconia şi filantropia, arată Radu Preda, sunt extensiuni ale unei raportări liturgice faţă de aproapele. Suferinţa fizică scoate întotdeauna la iveală fragilitatea ontologică a persoanei umane; dacă precaritatea materială se poate corecta uneori mecanic, pentru maladiile conştiinţei (depresia, complexul de persecuţie, maniile de orice fel etc.) trebuie căutat un alt leac decât drogul televiziunii şi al culturii de masă.

Rămâne totuşi o întrebare: „cum au contribuit, concret, Bisericile creştine din România la remedierea serviciilor nesatisfăcătoare de asistenţă socială oferite de stat“? Alexandru Neagoe şi Ileana Rogobete ilustrează perspectiva creştinilor evanghelici din România plecând de la un studiu de caz: Centrul Areopagus din Timişoara. Iuliana Conovici oferă un răspuns prin recursul la datele oficiale puse la dispoziţie de Biserica Ortodoxă Română. După un prim deceniu de stagnare brejnevistă, ultimii ani indică o clară tendinţă de asumare a dimensiunii filantropice a Evangheliei creştine. Disponibilitatea parohiilor ortodoxe de-a construi centre sociale şi culturale este tot mai mare, deşi o veritabilă relansare a filantropiei va presupune nu doar parteneriatul cu statul, ci captarea energiilor neutilizate din mediul privat. Reducerea etatismului pletoric din România nu înseamnă un transfer al birocraţiei din culoarele ministerelor către culoarele ecleziastice, ci mai ales întărirea relaţiei directe între asociaţiile laicilor activi şi prosperi şi structurile bisericeşti. O atare colaborare depinde de un factor decisiv: încrederea. Într-o modernitate plurală, nu frica, nici subordonarea ierarhică, ci încrederea bazată pe transparenţă este ceea ce generează prosperitate. Vor avea câştig de cauză comunităţile religioase care, mai ales la nivel local, vor utiliza proceduri simple, transparente şi democratice, încurajând nu atât proiectele megalomane sau faraonice, cât dezvoltarea spirituală, profesională şi educaţională „la firul ierbii“.

Dosarul „Caritas“ include totodată câteva selecţii dintr-o importantă enciclică papală care a apărut în plină criză financiară. Cum poate fi imaginat un capitalism compatibil cu morala Decalogului? Ce rol joacă familia în construcţia unei economii sănătoase? Cum contribuie demografia negativă la dezechilibrele structurale ale bugetelor publice? Unde se învaţă virtutea cumpătării? Caritas in Veritate este deschisă acestor interogaţii şi lansează o platformă de reflecţie insuficient explorată la noi: relaţia teologiei creştine cu teoriile economice contemporane.

Suplimentul de faţă, născut prin colaborarea dintre Konrad Adenauer Stiftung (filiala România), Institutul de Studii Populare şi Fundaţia Creştin-Democrată, nu face decât să haşureze chenarul unei problematici sociale, etice şi religioase. El lansează câteva provocări, la care replica ar putea veni sub forma unor iniţiative private, propuneri legislative sau politici publice.