22 PLUS, nr. 306: Un liberal-conservator

În perioada interbelică, după mai bine de jumătate de mileniu de influenţă orientală, România era încă o naţiune bolnavă. În Schimbarea la faţă a Româ­niei, Cioran a radiografiat necruţător tumorile caracteriale ale poporului român, dar soluţia propusă de el a fost disperată şi extremă. După aproape jumătate de secol de comunism şi două decenii de tranziţie, bolile României s-au agravat. Putem spune că istoria ne-a fost potrivnică, dar asta nu ajută la nimic. Consolarea nu vindecă. Trebuie să-ţi iubeşti mult ţara pentru a avea curajul să te lupţi cu bolile ei grave. Horia-Roman Patapievici a avut şi are acest curaj. Fie în cărţile sale, fie în eseurile publicate în reviste şi ziare, nu a ezitat să facă inventarul maladiilor care urâţesc sufletul naţiunii române. Nimeni altul nu a mai învârtit cuţitul în rană cu atâta precizie şi luciditate de la Cioran încoace.

Dar în formulele lui vitriolante nu este vorba nici de dispreţ, nici de sarcasm. Este dorinţa uriaşă de a înlătura urâtul şi de a salva frumosul din comunitatea căreia îi aparţine prin naştere. Cine citeşte cu bună-credinţă ceea ce a scris Horia-Roman Patapievici nu poate să nu descopere că nu el s-a îndepărtat de România, ci că el suferă pentru că România s-a îndepărtat de el.

Prin ceea ce a scris şi scrie, el urmăreşte cu obstinaţie să-şi reapropie ţara, s-o reîntâlnească în ipostaza ei normală. Ştie foarte bine că nu este iubit de bolnav, dar iubeşte prea mult bolnavul pentru a nu încerca să-l vindece. Iată de ce, în pofida tuturor celor care l-au acuzat de lipsă de patriotism, eu văd în Horia-Roman Patapievici un mare patriot. Iar leacurile pe care le propune nici nu sunt izvorâte din disperare, nici nu au nuanţele extreme ale lui Cioran. Dimpotrivă, soluţiile lui sunt întemeiate, cum singur recunoaşte, pe o concepţie liberal–conservatoare. Se regăsesc în aceste soluţii principiile economiei de piaţă liberă bazată pe proprietatea privată, aranjamentele instituţionale prin care este limitată puterea politică, ataşamentul faţă de rădăcinile creştine ale culturii occidentale, predilecţia pentru moderaţie, evoluţie graduală şi continuism (termen preluat din istoria ştiinţei şi integrat în grila de interpretare şi înţelegere a societăţii).

Pentru ca aceste idei să nu fie transformate într-un model abstract cu tente utopice, ele sunt mereu confruntate cu realitatea românească postdecembristă. Devin astfel vizibile nu numai distanţele uriaşe care separă această realitate de modelul occidental, ci şi căile dificile pe care le avem de străbătut pentru ca liniile de forţă ale modelului să restructureze cadrul instituţional al naţiunii române.

Această concepţie este recognoscibilă nu numai în demersurile teoretice, ci şi în antreprenoriatul cultural pe care
Horia-Roman Patapievici şi l-a asumat cu mult curaj şi în care a investit o voinţă puternică. Sub conducerea sa, ICR a abandonat starea de inerţie birocratică şi a devenit un vehicul eficient de reconfigurare şi de promovare a identităţii noastre naţionale în context european, ceea ce nu ar fi fost posibil fără o strategie coerentă de afirmare a culturii române în afara graniţelor ţării. Iar punerea în operă a acestei strategii s-a făcut cu o imensă cheltuială de energie, cu vocaţie organizaţională şi, mai ales, cu patriotism. Iată că viziunea sa intelectuală a trecut dincolo de registrul analitic-critic şi a fundamentat o instituţie puternică în slujba interesului naţional. Un motiv în plus ca Horia-Roman Patapievici să fie un reper pentru noile generaţii.