22 PLUS, nr. 303: Ce conservăm noi, liberalii?

Doctrina populară, înţeleasă ca doctrină fuzionistă, este o matcă în care sunt integrate principalele curente politice ale dreptei europene: liberalismul clasic, creştin-democraţia şi conservatorismul. Dar despre ce fel de integrare este vorba? Îşi pierd aceste trei curente de gândire politică individualitatea şi se topesc în ceva nou, ca un fluviu care adună mai mulţi afluenţi? Este doctrina populară mai degrabă un simplu cadru de dialog între creştin-democraţie, liberalism clasic şi conservatorism, fără a se naşte propriu-zis un nou curent politic? Sau doctrina populară presupune existenţa unui set de valori şi principii comune în care se recunosc şi conservatorii, şi creştin-democraţii, şi liberalii clasici, dar şi păstrarea unor zone de autonomie pentru fiecare dintre cele trei curente politice integrate, cu consecinţa creării unor raporturi de complementaritate sau de divergenţă, ceea ce face necesar, în ambele cazuri, dialogul intern?

Niciun răspuns nu este exclus din capul locului. Tocmai pentru că este o doctrină deschisă, popularismul evoluează într-o direcţie sau în alta, cu condiţia de a asigura unitatea organizatorică a forţelor politice de dreapta. Această unitate este un obiectiv strategic necesar pentru a asigura echilibrul politic în spaţiul democraţiei constituţionale, altfel spus, pentru a oferi o alternativă coerentă şi credibilă la soluţiile propuse de stânga. Dincolo de orice considerente doctrinare, aceasta este însăşi raţiunea de a fi atât a partidelor populare organizate în cadru naţional, cât şi a Partidului Popular European. Cristalizarea valorilor şi principiilor doctrinare este subsumată acestui obiectiv strategic al partidelor populare şi se află în strânsă legătură cu efortul de a găsi structurile instituţionale cele mai adecvate reunirii principalelor forţe politice ale dreptei.

Aceste consideraţii de ordin general se verifică şi în cazul României postdecembriste. Fragmentarea forţelor de dreapta a fost întreţinută multă vreme nu numai de lipsa de clarviziune a liderilor din această zonă politică, ci şi de strategiile aplicate în mod consecvent de către partidul postcomunist al stângii, indiferent care a fost denumirea acestuia în ultimele două decenii. PDL, născut ca partid popular prin fuziunea dintre PD şi PLD în decembrie 2007, a fost tocmai răspunsul instituţional şi doctrinar la necesitatea de reunificare a dreptei. PNL, deşi îşi asumă o identitate de dreapta, a refuzat în ultimii trei ani dialogul cu PDL din aceleaşi două cauze: manevrele abile ale PSD şi orgoliul unor lideri.

Deocamdată, PDL este singurul partid din România care şi-a asumat, prin programul politic şi prin statut, doctrina populară şi a fondat ISP tocmai pentru a asigura cadrul de organizare a exprimării curentelor politice conservatoare, creştin-democrate şi clasic-liberale. Singurele dezbateri doctrinare serioase au fost iniţiate şi întreţinute în ultimii trei ani de ISP, cu participarea atât a unor oameni politici din PDL, cât şi a unor personalităţi neangajate politic. Îmi amintesc, de exemplu, că dialogul conservatorismului cu liberalismul clasic în cadrul doctrinei populare a animat o asemenea dezbatere organizată de ISP în urmă cu trei ani. Creştin-democraţia şi liberalismul clasic (libertarianismul) au făcut obiectul unor suplimente ale revistei 22. Era de aşteptat ca şi reprezentanţii conservatorismului să-şi spună cuvântul, iar demersul lui Sever Voinescu de a aduna în prezentul supliment opinii despre acest important curent politic al dreptei contemporane ar trebui să înlăture îndoielile cu privire la consistenţa valorilor şi principiilor conservatoare în dezbaterea publică, în general, şi în PDL, în special.

Este un bun prilej pentru a exprima opţiunea mea în legătură cu modul de integrare a curentelor dreptei în doctrina populară. Nu cred că este nici posibilă, nici dezirabilă o topire a pluralismului doctrinar într-un catehism constrângător şi nivelator. Forţa de atracţie a dreptei îşi are sursa cea mai importantă tocmai în această diversitate doctrinară. Un monolit ideologic ar fi incompatibil cu pluralismul atitudinilor şi opţiunilor alegătorilor de dreapta. Păstrarea individualităţii fiecărui curent politic are nu numai o justificare doctrinară, ci şi una strategică. Dar în absenţa unui set de valori şi principii care să fundamenteze acţiunea politică şi politicile publice, nu se poate asigura coerenţa unei organizaţii, mai ales dacă aceasta este un partid politic. Nu este indispensabil ca în aceste valori şi principii să se regăsească, în egală măsură, convingerile şi credinţele tuturor membrilor organizaţiei, dar este necesar ca aceştia să se regăsească cel puţin în unele dintre aceste valori şi principii, iar pe celelalte să le considere acceptabile, să fie compatibile cu convingerile şi credinţele lor. În acest sens, în programul politic al PDL sunt inventariate valorile şi principiile care-i pot solidariza pe toţi membrii partidului, indiferent de orientările lor creştin-democrate, clasic-liberale sau conservatoare. Dincolo de acest fundament doctrinar comun există însă spaţiu suficient de diferenţiere şi, deci, de dialog. Identitatea doctrinară a fiecărui curent politic este posibilă şi trebuie să fie respectată ca o cerinţă minimă pentru a descoperi complementarităţile şi a creşte aria de atracţie electorală.

Din această perspectivă, dincolo de ceea ce îi uneşte în mod ferm, sunt cel puţin două teme de dezbatere între liberalii clasici şi conservatori. Prima temă poate fi rezumată în întrebarea: cum pot fi compatibilizate teoria contractualistă care fundamentează liberalismul politic şi critica acestei teorii din perspectiva conservatoare? A doua temă poate fi rezumată în întrebarea: cum pot fi puse împreună atitudinea conservatoare de păstrare a tradiţiei şi de refuz al schimbării cu dinamismul promovat de liberali nu numai în economie, ci şi în structura socială?

Nefiind aici locul pentru aprofundarea acestor teme, propun doar câteva sugestii pentru viitoare discuţii.

Cu referire la prima temă, este de observat că în liberalismul clasic starea de natură, dreptul natural şi contractul social nu sunt realităţi istorice, ci instrumente metodologice pentru organizarea spaţiului libertăţii personale şi protejarea acestuia împotriva posibilelor abuzuri din partea autorităţilor publice. În plus, tot teoria contractualistă este şi temeiul responsabilităţii persoanei pentru acţiunile şi inacţiunile săvârşite cu vinovăţie, idee perfect compatibilă cu teza conservatoare care afirmă responsabilitatea nu numai faţă de participanţii actuali la contractul social, ci şi faţă de generaţiile trecute şi de generaţiile viitoare. Conservatorii nu au făcut altceva decât să creeze un instrument metodologic cu o funcţie mai amplă, care permite solidaritatea nu numai cu cei prezenţi, ci şi cu trecutul şi cu viitorul.

Cât priveşte concepţiile conservatoare şi cele clasic-liberale referitoare la tradiţie şi schimbare, acestea au evoluat timp de două secole până într-un punct în care sunt mai vizibile convergenţele decât divergenţele. Pe de o parte, liberalismul de dreapta, spre deosebire de cel de stânga, acceptă şi respectă tradiţiile comunităţilor, cât timp acestea nu pun în pericol tradiţiile altor comunităţi. Chiar dacă principiul asociativ rămâne, în liberalismul clasic, temeiul agregării sociale, formele de agregare organică sunt apreciate în raport cu potenţialul lor de solidarizare a comunităţilor. Mai mult, liberalismul clasic a descoperit că, pe măsură ce anumite forme de integrare organică se dizolvă, alte asemenea forme se nasc şi iau locul celor vechi. În acest sens trebuie înţeleasă aderenţa liberalismului clasic la ideea de naţiune, dar nu în varianta sa etnică, ci în varianta civică, precum şi respectul faţă de familie şi de religie. Mai mult, liberalismul clasic presupune schimbarea în cadrul unor forme stabile. Instituţiile şi procedurile prin care este organizat şi apărat spaţiul de libertate al persoanei şi sunt amenajate puterile statului pentru a asigura separarea acestora, pluralismul şi alternanţa la putere sunt elemente pe care liberalii clasici le conservă. Apărând aceste instituţii şi proceduri, liberalii clasici apără chiar libertatea persoanei ca valoare centrală a teoriei contractualiste. În acest sens, ei sunt conservatori.

Reamintesc în acest context sintagma aparent paradoxală de conservatorism al schimbării utilizată în cartea Unificarea dreptei, scrisă împreună cu Dragoş Paul Aligică. Paradoxul este numai aparent, pentru că această sintagmă pune în lumină tocmai ideea de conservare a instituţiilor şi formelor procedurale care permit progresul gradual fără convulsii sociale, altfel spus, evoluţia firească a societăţii. Pe de altă parte, conservatorii nu mai resping de plano orice tip de schimbare, ei acceptă ideea de evoluţie, dar se opun în mod constant atât transformărilor violente ale ordinii sociale, cât şi încercărilor de dezagregare a comunităţilor prin dizolvarea valorilor şi credinţelor. Este ceea ce fac şi liberalii clasici.

Această schiţă succintă de dialog între idei ale liberalismului clasic şi idei ale conservatorismului nu este decât un exerciţiu, o invitaţie de a aprofunda dezbaterea acestor probleme. Dar nu trebuie să uităm niciun moment că această dezbatere are sens numai dacă valorile şi principiile doctrinei populare sunt aplicate în practicile politice ale partidului care îşi asumă doctrina populară şi, mai ales, în acţiunea guvernamentală a acestuia. Dacă practicile politice şi acţiunea guvernamentală sunt în dezacord cu valorile şi principiile doctrinei populare, riscul este enorm nu numai din punct de vedere electoral, ci şi prin compromiterea şansei de reîntemeiere a societăţii româneşti şi de reconstrucţie a statului român în acord cu provocările integrării europene şi ale globalizării.