22 Plus, nr. 287 - Aplauze cu garanţie limitată

Tartuffe de Molière; traducerea: Romulus Vulpescu; cu: Horaţiu Mălăele, Simona Bondoc, Alexandru Georgescu, Ana Ciontea, Daniel Bagdale, Simona Popescu, Silviu Biriş, Marius Rizea, Magda Catone, Mihai Verbiţchi, Mihai Perşa ş.a.; regia: Andrei Belgrader

Postmodernismul a murit, e deja o veche poveste. Bravii lui epigoni de la Porţile Orientului au întors-o caragialesc, ca la Ploieşti, adoptând posturi de academicieni. Nici avangarda nu o duce mai bine, urmând traseul figurat de Eugène Ionesco împotriva tuturor „ismelor“: acela de a sfârşi în ariergardă. Rămâne modernismul pare-se bun la toate, această harnică fată în casă a teatrului românesc, care ne poartă pe toate cărările gustului obştesc, dacă îi ignorăm pe imberbi (tinerelor histrionice le mijeşte barba) redescoperindu-ne de mult-descoperitul, deşi nici bătrânii lupi de mare nu se lasă mai prejos.

În peisaj, regizorul Andrei Belgrader, revenit din America după 30 de ani de exil (auto)impus, cu o bogată carte de vizită – elev al lui David Esrig şi Radu Penciulescu, profesor în California, a montat un număr semnificativ de reprezentaţii cu personalităţi de elită, socotit peste Ocean un maestru al absurdului, comicului şi farsei, nu poate trece neobservat cu al său Tartuffe în traducerea şi adaptarea lui Romulus Vulpescu, muzica Nicu Alifantis. La Teatrul Naţional din Bucureşti, Sala Amfiteatru, Molière adus la zi, o premieră de efect şi succes asigurat prin contribuţia lui Horaţiu Mălăele în rolul principal, dar şi a câtorva interpreţi dirijaţi cu mână de maestru. Remarcabilă Magda Catone, prin expresivitate eliptică şi prezenţă impecabilă într-un personaj marginal (Dorina), izbutind parcă fără efort să ne confişte atenţia.

Un veritabil recital, fără o notă falsă ori prea gustata vulgaritate a momentului. De aici, de aiurea. Dintre ingrediente, nu lipsesc accentele polemice la vedetele TV, precum „Bebeluşele“ Prima, interactivitatea ca dialog contemporan, reflexele deocheate ale unui timp cu mecanismul stricat. N-am înţeles ce caută în economia reprezentaţiei cele patru dive (Nimfele), costumate după tipicul la modă, care transportă recuzita când şi când. Nici pentru ce absurdul inclus în satira comediei decade într-o pastişă de factură simili-caragialescă. De unde nu lipsesc „roata norocului“, căci suntem desigur într-un bâlci al deşertăciunilor universale, desigur, sau baloanele de săpun lansate cu generozitate şi tiribombele de paiete care pun capăt jocului. Scena de la Amfiteatru e restrictivă, decorul improvizat sărac (scenografia – Irina Solomon), costumele parcă din alt film. Aerul e greu respirabil în absenţa aparataturii civilizate, iată, chiar la Naţional. Dar spectatorul nostru poate suporta orice în numele propriului ideal, alimentat de cine vrei şi cine nu vrei, în descendenţa vreunei cauze nobile. Se joacă şi în sală, ceea ce domnişoarelor le poate provoca surprize. O posibilă sociologie a teatrului va discerne fără doar şi poate gradul de contaminare virală sprecific deschiderii stagiunii de toamnă. De curând, regizorul Alexandru Dabija a pus deja un diagnostic cu spectacolul său vitriolant şi atât de comprehensibil după Shakespeare de la Teatrul Odeon.

Demni de a fi menţionaţi pentru prestaţiile individuale, în sensul concepţiei regizorului acestui Tartuffe, sunt Alexandru Georgescu (Orgnon), Ana Ciontea (Elmira), Simona Popescu (Mariana) şi chiar întreaga trupă. De altfel, intenţia distanţării faţă de receptarea textului-convenţie fiind expusă dintru început, în formula kisch-ului ironic care se împiedică de propriul statut, e unul dintre „cârligele“ modern-postmoderne puse la bătaie de un profesionist versat. Iar Horaţiu Mălăele e Horaţiu Mălăele, un atu pentru ca planul de încasări să fie depăşit sută la sută. Coregrafia e semnată de Păstorel Ionescu, cântă la lăută basarabeanul cunoscut şi dintr-un alt spectacol bucureştean, Radu Captari.