22 Plus, nr 281: Oraş aşteptând

Publicăm acest articol despre Balcic spre a sublinia trecerea nefastă a comunismului peste oraşe care ridică problema conservării patrimoniului.

Kruni (tracic), Dionisopolis (grec), Balcik (din sec. XVI). Un golf cald, mediteranean aproape, la o mare a exilurilor. Străzi în scări. Fântâni, cele mai multe, turcești. Câini părăsiți. Praf. Comunism nevindecat. Blocuri și magazine ponosite. Portul pare pedepsit la sărăcie. Vânzători cu capul în mâinile sprijinite pe genunchi. Un oraș-așteptând. Pustiit de sine. Mă simt trezită prea devreme. Construcțiile noi, care au năpădit litoralul și, nu mai puțin, dealurile alb-calcaroase, repetă linia îmbogățirii argaților, a căror cultură nu saltă peste pragul cailor putere ai SUV-ului de lângă. Kitsch apoteotic: palmieri din plastic înfipți în pământ (Hotel „Hemingway“). Și falusul exhibat, într-o erecție a hâdului, care a răsărit, mefistofelică atingere vizuală!, exact lângă Cuibul Liniștit. Ca să îngrețoșeze privirea. Ce-a rămas din arhitectura vernaculară? Pitite, greu de găsit, câteva case, al căror calm nu valurile îl tulbură, ci multele rânduri de pensiuni și hoteluri, bulucite spre a nu pierde vreun fir de nisip.

Cu o mâță-ghid, caut urmele de ani 1930–1940 ale creațiilor doamnei Henriette Delavrancea. Vila* fostului ministru de Finanțe Cancicov, a cărei grădină cu delicate coloane amintește antichitatea greacă, e relativ descuamată. Își poartă distincția aristocratică în pofida unui destin care nu trădează a fi fost prea generos. Ghiul Serai, casa de vacanță a familiei Dimitriu, nu e doar locuită, ci are și o poartă nouă. Fermecătoarele sale geamlâcuri sunt la locul lor. Scăpătarea își arată, și aici, chipul: aidoma unor dinți de viplă, câteva jardiniere din plastic se zgâiesc spre stradă. În jur, nou-apărute construcții frâng, cu prezența lor a-stilată, o epocă spre care, tot mai rar, caută câte cineva.

Complexul regal are drept ax o cădere de apă. Față de una dintre cele două treceri peste, Puntea Suspinelor, la Est sunt grădinile, iar la Vest locuințele. Când încă exista deschiderea la mare, digul-debarcader continua, direct, coloanele Nimpheum-ului. Construit pe locul unui vechi izvor turcesc. Dacă Regele Ferdinand nu a apucat să se bucure de cele trei camere ale parterului Cuibului Liniștit, azi cofetărie (bar?!), zoon turistikon se poate caza în oricare din vilele integrate rețelei hoteliere. E mai. Un clocot de arome, sunete, nuanțe. Respir adânc acest colț făcut să vindece. Nu m-am gândit vreodată la Regina Maria ca la media (ne)ponderată a celor două bunici, Ecaterina și Victoria. A două imperii. Menindu-se a-l conduce pe niciodată născutul Imperiu Balcanic. O inimă zidită, post factum, antimanolesc, în piatra locului. Soarta nu i-a stat nici sub semnul chiparosului, simbolul fidelității (poate față de sine?...), nici sub semnul magnoliei, simbolul longevității. S-a frânt în ura celor doi fii. Bine judecata ei alegere: câte o piatră de moară pentru fiecare secol trecut. A XX-a își așteaptă încă fixarea în pavajul aleii.

Nu doar asocierea mării cu „muntele“ așază litoralul Bulgariei înaintea celui românesc. Natura curată, pădurile nedespuiate, gustosul – care nu ține doar de farfurie –, prețurile. Și aici bulimia construirii (Nessebar, de exemplu) a schimbat chipul vacanțelor. Fără a uita, însă, că locul central revine celui care, făcând alegerea, vrea, și trebuie, să-i fie bine. Aplecarea spre el se simte în toate (același Nessebar: devenit patrimoniu UNESCO, partea veche păstrează, nealterate, umbrele Nessembriei, ale ortodoxiei bulgare, ale ctitorilor de alfabet, milenar deja, ale renașterii naționale – sec.XIX).

Între ruina ca extaz și traseele postcomuniste ale ruinării – de la moaște la crâșmă –, Balcikul dovedește că până și realismul își are romantismul său: lângă mustățile de fier-beton ale unui bloc neisprăvit, templul Cibelei Portia (sec. III î.H.), scos la vedere în 2007, își arată rămășițele scufundate sub strada-azi. Orașele s-au mișcat. Toynbee are, ca întotdeauna, dreptate. Chiar și acolo unde pare a se petrece mai nimic.

Folosirea cuvântului, astăzi, e goală de conținut: simpla supradimensionare nu face, dintr-o „căsoaie“, vilă.