22 Plus, nr. 279: Memoria urbană - Memorie şi educaţie

Martorii trecutului unui oraş sunt punţi care asigură memoria urbană. Dacă prin politica unui dictator obtuz şi incult precum Ceauşescu oraşele României au fost mutilate, nu este permis ca, având pârghiile democraţiei, să tolerăm vandalizarea şi anularea reperelor constitutive pentru identitatea oraşelor şi pentru memoria culturală a locuitorilor lui. De ce avem nevoie de memoria culturală a oraşelor? Iată trei posibile răspunsuri.

Poate că, într-o ţară ca România, este mai uşor de înţeles valoarea culturală şi educativă a clădirilor istorice frumoase dacă plecăm de la exemple contrarii. Propun să ne gândim, aşadar, ce spune despre o parte dintre români şi dintre vizitatorii străini admiraţia pe care o fac publică la adresa Casei Poporului, chintesenţa urâţeniei şi a lipsei de proporţii, care, cel puţin pentru cititorii revistei 22, exprimă atât de fidel spiritul regimului ceauşist. Faţă de ea, până şi Casa Scânteii, ctitorie a dictaturii proletariatului, de inspiraţie sovietică, pare un exemplu de bun-gust! Departe de a fi văzută ca o ilustrare a spiritului dictatorial comunist, care rupe cu standardele estetice şi urbanistice ale secolelor anterioare, Casa Poporului este percepută de mulţi ca o realizare importantă, ca expresie a puterii faţă de care, subliminal, au încă un respect nesănătos. Din nefericire, Capitala posedă două repere definitorii ale epocii comuniste – Casa Scânteii şi Casa Poporului – care pun o amprentă tristă pe peisajul său urban, două cicatrici ale regimului dictatorial de care nu avem cum să scăpăm.

Ele ne conectează, împreună cu cartierele de blocuri, la comunism, printr-o relaţie mai puternică decât am fi crezut şi sperat. În aceeaşi logică, clădirile publice şi private construite înainte de instituirea regimului comunist ne conectează la trecutul nostru ceva mai îndepărtat de membri ai unei familii politice, culturale şi spirituale europene. Această relaţie este însă mai slabă, din cauza agresiunii totalitare prelungite prin agresiunea mercantilă a celor două decenii postcomuniste. Noile generaţii sunt mai puţin dispuse să se raporteze la clădirile care au definit universul părinţilor şi chiar al bunicilor şi străbunicilor lor, univers despre ale cărui dimensiuni istorice şi culturale ştiu prea puţin. Clădirile comuniste, în schimb, le sunt familiare, le vorbesc despre propriul trecut.

Să luăm acum exemplul Sighişoarei: cetatea şi străzile baroce contrastează triumfal cu cartierele moderne, la fel de impersonale şi mizere din punct de vedere estetic şi urbanistic ca şi cele din restul oraşelor României. Sighişoara istorică menţine viu un trecut şi o identitate – a saşilor din Transilvania, care pot convieţui cu propria istorie. Desigur, Sighişoara a avut şansa să nu fie distrusă de comunişti şi să se bucure după 1989 de preocuparea autorităţilor, care au reuşit să obţină pentru ea statutul de monument UNESCO. Acest statut a apărat-o în perioada guvernului Adrian Năstase de desfigurarea pe care i-ar fi cauzat-o proiectul „Dracula Park“. Atât în cazul Sighişoarei, cât şi în cel al Sibiului (capitala culturală europeană a anului 2008) a contat apartenenţa la cultura unei comunităţi pe cale de dispariţie din zona de confluenţă culturală care a fost Transilvania. Fie că ne place sau nu, la Sighişoara identitatea românească este definită în proporţie covârşitoare de blocurile comuniste. La Bucureşti, în schimb, ea ar fi putut să se exprime printr-o serie de clădiri istorice şi cartiere vechi. Multe dintre el sunt însă fie în paragină, fie strivite de noile construcţii. Dacă acestea din urmă se înalţă cu frenezie, în schimb restaurarea unei porţiuni din centrul istoric al Capitalei întârzie de ani buni.

Adevărul este că prezervarea memoriei culturale a Capitalei şi chiar a României nu i-a interesat nici pe edili şi nici pe liderii politici, iar mişcările civice care au încercat s-o apere nu au avut – cel puţin deocamdată - un impact semnificativ, poate şi pentru că educaţia estetică, spirituală şi culturală lasă de dorit atât în cazul celor care au puterea de decizie, cât şi în cazul cetăţenilor.

Memoria culturală a oraşelor nu poate fi salvată decât prin educaţia în spiritul prezervării mărturiilor istorice şi moştenirii culturale ale naţiunii, care ne definesc identitatea. În România însă, nici cultura, nici educaţia nu au fost vreodată considerate priorităţi. Iar pentru identitate avem buletinul!