22 Plus, nr. 279: Memoria urbană - „Gaura neagră“

„Insula are cincizeci şi patru de oraşe mari şi frumoase, identice prin limbă, obiceiuri, instituţii şi legi. Ele sunt construite toate potrivit cu acelaşi plan şi au acelaşi aspect, în măsura în care locul permite... Cel care cunoaşte unul dintre oraşele lor, le cunoaşte pe toate... Fiecare casă are două uşi, cea care dă spre stradă şi cea care dă spre grădină.... Fiecare casă are în prezent trei etaje...“

Iată descrierea rezumativă a urbanismului şi a arhitecturii Utopiei lui Thomas Morus (1516). Şi, deşi ni se mai spune că utopienii ţin anale precise pe o durată de peste 1.700 de ani, de la începuturile civilizaţiei utopiene, e evident că, de fapt, această civilizaţie nu are istorie, iar oraşele sale nu au memorie. Acest fapt completează alte două particularităţi ale Utopiei – lipsa spaţiului privat (oricine poate intra în orice casă, ale cărei uşi nu au încuietori) şi faptul că toată arhitectura şi urbanismul insulei au fost proiectate, laolaltă cu legile cetăţii, dintr-o dată, de un singur om, regele Utopus, întemeietorul. Spaţiul politic şi spaţiul urbanistic, articulate laolaltă, nu cunosc istoria, schimbarea, conflictul între conservare şi inovare, iar extensia acestui spaţiu public fără memorie este completă, anulând chiar şi memoria privată.

Thomas Morus, cu o ironie nu tocmai lesne de decriptat, a construit în vorbe această societate într-un loc plasat nicăieri, numind-o chiar aşa, în greacă, „Nicăieri“. A pus-o în contrast total cu lumea reală, a Angliei şi a Europei, unde istoria conflictuală se împletea cu dezordinea aproape totală în ceea ce priveşte arhitectura oraşelor. A fost o modalitate literar-filosofică de a obiecta faţă de ambele extreme – deopotrivă faţă de dezordinea naturală şi istorică, dar şi faţă de planificarea totală? Posibil.
Cred că, în mare măsură, aceasta rămâne, până azi, dilema planificatorilor unui oraş şi mai ales ai unui oraş capitală, precum Bucureştiul. Dilemă care nu are o soluţie simplă, unică şi sigură, ci un număr considerabil de aproximaţii mai bune sau mai rele.

Cum să păstrezi cât mai mult din memoria urbanistică şi arhitecturală a oraşului – case vechi, străzi, pieţe, ba chiar arbori seculari –, memorie de obicei sedimentată treptat, stratificată, lipsită de ordine, nefuncţională adesea, dar plină nu doar de pitoresc, dar şi de sufletul locului, atunci când necesităţile dezvoltării, ale demografiei, ale traficului tot mai amplu cer un plan tot mai apropiat de acela imaginat cândva, chipurile, de regele Utopus? E o dilemă pe care însă nu şi-o pun nici liderii totalitari, precum Ceauşescu, nici marii lor adversari, capitaliştii, nici arhitecţii care îi servesc de zor atât pe unii, cât şi pe alţii. Şi s-ar găsi destui arhitecţi – de pildă Le Corbusier şi Walter Gropius, pentru a-i aminti pe unii dintre cei mai mari – care să le ţină isonul.

Pentru primii, eradicarea memoriei oraşelor este parte integrantă a planului de nimicire a societăţii „mic-burgheze“, printre pliurile căreia se poate disimula oricând rezistenţa supremă împotriva „regimului“. Pentru ceilalţi, memoria este prea costisitoare în bani şi timp. Pentru primii, oamenii trebuie mutaţi în blocuri uniforme, pentru a uita că se poate locui şi altfel şi pentru ca orice individualism să dispară. Pentru ceilalţi, oamenii trebuie să locuiască în afara oraşului, iar blocurile devin birouri impersonale.

Interesant că nici unii, nici ceilalţi nu agreează locuitul individual, spontan, în oraşul viu, cu case de dimensiuni mici sau moderate, clădite în eclectismul stilurilor istorice, cu străzi încrucişate alandala, cu curbe ce urmează relieful. Impersonalul, colectivul, uniforma – iată ce convine şi socialismului radical, şi capitalismului sălbatic. Atâta doar că primul le realizează deodată, prin ucaz, în vreme ce celălalt are nevoie de timp, de mituirea autorităţilor locale, de complicitatea şi laşitatea responsabililor politici. Ambii „barbari“ s-ar regăsi perfect în Amaurotum-ul lui Thomas Morus, capitala utopienilor, cu străzi identice, case identice şi interioare identice. Ce simplificare ideologică, pentru unii, ce economie, pentru ceilalţi!

Ei vor ignora, probabil, că numele acesta, „Amaurotum“ - o nouă ironie a marelui umanist – înseamnă „oraşul întunecat“. Ceea ce sugerează, în definitiv, că orice spaţiu urban de locuire de unde memoria publică a fost ştearsă cu buldozere, fie socialiste, fie capitaliste, nu mai este decât o tristă „gaură neagră“, în pofida oricăror îndrăzneli arhitecturale, a utilizării abundente a sticlei, a metalului strălucitor şi a iluminatului nocturn feeric.