22 Plus, nr. 277 - Mostenirea urbana ceausista - Continuitate

Continuitatea „Casa Poporului“ – „Palatul Parlamentului“ e mai mult decât un simbol nefericit al incapacităţii noastre de a exorciza fantoma comunismului; e expresia directă a faptului că elitele comuniste s-au perpetuat ele însele, uneori fizic, alteori în idei, gusturi şi caractere, în elitele actuale.

Ceauşescu voia să facă din Bucureşti o mare metropolă a socialismului biruitor. El, fiul de ţăran sărac, cu un orizont cultural îngust, îndoctrinat de un comunism primitiv, obsedat de propria grandoare, nu putuse concepe alt destin pentru Capitala României decât unul bazat pe confuzia dintre autentica măreţie şi megalomanie. Bulevardul central era menit să depăşească în proporţii parizianul Champs Elisées, iar „Casa Poporului“ devenea una dintre cele mai mari clădiri de pe planetă. Şi – vom adăuga imediat – una dintre cele mai disgraţioase clădiri publice. Căci nici marmurile, nici candelabrele poleite nu compensează lipsa de proporţii şi mai ales lipsa totală de gust şi de stil. Dictatorii moderni – spre deosebire de regii, principii şi papii de odinioară – nu au gust şi detestă lucrurile cu adevărat frumoase. Hitler ura arta modernă a timpului său pe care o considera „neariană“ şi „degenerată“. Pentru capitala pe care voia s-o construiască pentru cel de-al treilea Reich, „Germania“, găsise un arhitect mediocru şi docil, Albert Speer, care să-i proiecteze reveriile. Mai târziu, Speer a făcut lucruri încă mai sinistre: ca ministru al Înarmării, a condus reţeaua de fabrici care lucrau cu sclavi aduşi din toate ţările ocupate de nazişti.

Anca Petrescu, arhitecta Ceauşeştilor, n-a ajuns până aici. Cu toate acestea, faptul de a fi conlucrat la distrugerea unui cartier agreabil, a numeroase biserici vechi cade nu doar în responsabilitatea celor care au comandat, dar şi a celor care au lucrat pentru a da corp reveriilor dictatorului. Poate mai grav este că societatea românească în ansamblu nu a găsit puterea, nici în acest caz, aşa cum nici în altele, să se opună altminteri decât lamentându-se în privat.

Marea ironie a istoriei este că regimul postcomunist – după o mică ezitare – nu a găsit alt loc mai bun pentru a-şi plasa parlamentul – expresia şi simbolul democraţiei regăsite şi ale reprezentativităţii populare – decât tot în gigantica şi disgraţioasa Casă a Poporului. Susţin că viaţa noastră parlamentară din ultimul deceniu ar fi fost superioară, că reformele ar fi fost ceva mai rapide, crizele politice ceva mai puţin acute şi mai ales că parlamentul ar fi fost o instituţie mai respectată şi mai respectabilă, dacă sediul celor două Camere ar fi fost altul. Da, „Casa“ mi se pare bântuită de un spirit malefic: spiritul iresponsabilităţii, al lipsei de decenţă, al grandomaniei, al lăudăroşeniei, al memoriei scurte şi al ininteligenţei şmechere. Ceauşescu era unul singur, dar urmaşii lui în „Casă“ – cei câteva sute de parlamentari – s-au comportat adeseori ca şi când aerul locului ar fi fost contaminat de fantoma primului locatar. Când parlamentul nu a reuşit să păstreze decenţa atunci când preşedintele Băsescu a condamnat comunismul, nu s-a întors această fantomă, evocată de vechiul adept naţional-comunist, C.V. Tudor? Când cei „322“ au procedat la o suspendare a preşedintelui fără temei juridic şi neroadă sub raport politic, n-a revenit din nou fantoma, fiecare din respectivii parlamentari închipuindu-se un mic dictator care poate dispune de orice? Sau când întreg parlamentul a votat în urale generale mărirea cu 50% a salariilor profesorilor, deşi se ştia foarte bine că o asemenea mărire este imposibilă chiar şi în timpuri de prosperitate economică, din nou a revenit fantoma celui care credea că orice decizie politică pe care el o ia poate învinge chiar şi legile naturii.

Nu suntem mistici. Desigur, aerul locului influenţează, dar legătura dintre „Casă“ şi parlamentari trebuie văzută în alt mod, foarte raţional. Să prespunem că acum 12–15 ani s-ar fi decis că pentru parlamentul unei Românii democratice şi moderne e nevoie de o clădire nouă, modernă, funcţională, simplă şi elegantă în concepţie, înconjurată de spaţii verzi, realizată din materiale bune, dar deloc bătătoare la ochi, ale cărei costuri de întreţinere să fie decente; să presupunem că parlamentarii ar fi considerat că „Palatul Parlamentului“ este impropriu, indecent de mare, prespune costuri exorbitante şi mai ales că este de o înfricoşătoare urâţenie, ca să nu mai spunem că e un simbol apăsător al unei epoci nefericite pe care o dorim înmormântată. Mi se pare evident că parlamentarii ipotetici, care ar fi luat decizia istorică despre care vorbesc, ar fi fost destul de diferiţi de cei pe care i-am avut în toţi aceşti ani; n-ar fi fost perfecţi, fireşte, dar ar fi fost ceva mai responsabili, mai inteligenţi, mai cultivaţi, ar fi avut în mai mare măsură discernământ şi simţul valorilor autentice. Şi atunci, poate, parlamentul, în ansamblu, nu ar mai fi devenit instituţia discreditată pe care o ştim azi!

Pe scurt: continuitatea „Casa Poporului“ – „Palatul Parlamentului“ e mai mult decât un simbol nefericit al incapacităţii noastre de a exorciza fantoma comunismului; e expresia directă a faptului că elitele comuniste s-au perpetuat ele însele, uneori fizic, alteori în idei, gusturi şi caractere, în elitele actuale. Să ne mai mirăm atunci că oamenii au pentru acestea din urmă atâta dispreţ şi atâtea resentimente?