22 PLUS: Demnitate umană, democraţie şi creştinism. Pledoarie pentru o tradiţie românească

În faţa unor asemenea argumente, demersul de recuperare arheologică se impune. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât tradiţia autohtonă, oricât de limitată ca aport, nu poate fi eliminată din ecuaţia unui efort sistematic şi temerar de conturare a unei sensibilităţi care să fie o punte de legătură între curentele demo-creştin şi conservator. Tradiţia locală este acel pat germinativ pe care se aşază opera contemporană, în acord cu o gramatică a organicităţii pe care o venerează creştin-democraţi şi conservatori, în egală măsură.

Orice arheologie a ideilor şi practicilor demo-creştine româneşti nu poate debuta decât prin relectura intervalului precomunist. Departe de a fi definită de un monopol al radicalismului de dreapta, epoca dintre 1920 şi 1948 este aceea în care, în contra curentelor tiranofile, un număr de grupuri şi de spirite se obstinează să ofere un argument a cărui vocaţie este concilierea democraţiei cu un spirit al demnităţii umane şi al angajamentului creştin.

Şi nu este un accident faptul că numele lui Iuliu Maniu şi al cercului apropiat de el din cadrul Partidului Naţional–Ţărănesc apar ca repere inconturnabile în această recuperare arheologică. Fără a fi un demo-creştin în acelaşi mod în care se defineau un Sturzo sau Maritain, Maniu propunea un tip de conduită publică ce miza pe forţa de iradiere publică a demnităţii umane şi a învăţăturii creştine. Critica autoritarismului şi totalitarismului nu poate fi înţeleasă în absenţa unui orizont care pune în legătură cetatea umană cu exigenţele divine: tirania este un regim politic care tăgăduieşte sanctitatea vieţii umane, tăgăduind libertatea în numele celebrării sclaviei.

Ridicarea comunismului va fi ocazia istorică de a gândi o viziune politică întemeiată pe democraţie umană şi ethosul creştin: în orice arheologie a gândirii demo-creştine, profilul lui Grigore T. Popa ocupă o poziţie canonică. Conferinţa sa din anul 1947, dedicată moralei creştine, rămâne unul dintre textele pe care le putem privi ca profetice: înainte de lichidarea Regatului, vocea lui Grigore T. Popa articulează o profesiune de credinţă perfect sincronă cu cea pe care o găsim exprimată în paginile americanei Review of Politics.

Cezura comunistă aduce cu sine provocarea intelectuală şi etică a articulării unei viziuni demo-creştine adresate unei colectivităţi destructurate şi decreştinate. Reorganizarea Partidului Naţional-Ţărănesc ca partid creştin-democrat este semnul asumării unei urgenţe istorice. Corneliu Coposu va încerca să traducă gestul fondator al lui Iuliu Maniu în logica unei gramatici politice consecvente.

Desincronizarea istorică este, însă, la originea unui eşec care va marca, pentru un deceniu şi mai bine, parcursul ideii creştin-democrate: imperativul confruntării cu partidul-stat, în ipostaza FSN/FDSN, a împins în plan secund tentativele de cristalizare doctrinare. Corneliu Coposu este, înainte de toate, cel ce animă o luptă de opoziţie ce pare suicidară. El nu poate fi şi gânditorul politic care să anime un efort de reflecţie demo-creştină.

Dincolo de accidente biografice şi de inabilităţile de administrare politică, eşecul PNŢCD ilustrează şi şansa ratată a unui dialog între elita politică şi vocile intelectuale care pot fi racordate unui proiect demo-creştin. Ieşirea din scenă a PNŢCD a părut să confirme, public, inutilitatea şi artificialitatea unei construcţii politice creştin-democrate.

Şi totuşi, eşecul istoric din primul deceniu postcomunist este punctul din care se poate regândi o alternativă demo-creştină, alternativă care să grefeze tradiţia locală pe trunchiul maiestuos al unei linii euro-atlantice. Efigiile unor Maniu, Grigore T. Popa sau Corneliu Coposu nu sunt simple obiecte muzeificate, ci sunt puncte în jurul cărora se poate organiza o sensibilitate demo-creştină, sensibilitate atentă la un trecut ce implică apărarea libertăţii şi elogiul demnităţii umane. În cele din urmă, solidaritatea se naşte din dubla solidaritate cu cei care au fost şi cu cei ce sunt alături de noi. Memoria este cărămida fără de care nicio comunitate nu poate fi imaginată cu adevărat.

IOAN STANOMIR este doctor al Universităţii din Bucureşti şi preşedinte executiv al IICCMER.