22 PLUS, 297: Cultura libertăţii

Nu ştiu dacă Gabriel Liiceanu a anticipat, atunci când a scris Jurnalul de la Păltiniş, impactul uriaş pe care l-a avut această carte imediat după publicare. Mă gândesc nu doar la scrisorile adunate în Epistolar şi care exprimau reacţiile celor implicaţi, într-un fel sau altul, în experimentul cultural patronat de Constantin Noica. Memoria mea păstrează, în primul rând, amintirea bucuriei intelectuale trăite de mulţi tineri care, în ultimul deceniu al comunismului, descopereau că există, dincolo de modelul sclerozat al ideologiei marxiste, o alternativă culturală vie, proaspătă şi seducătoare. În paginile Jurnalului se ascundea nu un program politic, ci ceva mult mai important şi mai periculos pentru sistemul totalitar: o invitaţie la un exerciţiu de libertate. Nu cred că exagerez afirmând că tocmai cei care au răspuns la această invitaţie au contribuit după 1989, într-o măsură mai mică sau mai mare, la structurarea unui nou mod de gândire şi la conturarea unei noi atitudini intelectuale, ambele întemeiate pe ideea de libertate.

Dar un asemenea mod de gândire şi o asemenea atitudine intelectuală aveau nevoie de un suport puternic, de un antreprenoriat cultural de mare anvergură. Este tocmai ce a oferit Gabriel Liiceanu prin Editura Humanitas: un proiect antreprenorial în care se regăsesc toate semnificaţiile cuprinse în denumirea acestei instituţii. Într-adevăr, în cele două decenii care se împlinesc de la înfiinţarea sa, Editura Humanitas a publicat numeroase cărţi care oferă nu numai imaginea complexă şi nuanţată a naturii umane şi a bunătăţii care, în mod miraculos, a rămas în toate timpurile o formă de manifestare a acestei naturi, ci şi coordonatele fundamentale ale culturii spirituale. Reunind toate aceste semnificaţii într-o singură sintagmă, se poate spune că proiectul Humanitas a fost şi este dedicat culturii libertăţii.

Pasiunea, perseverenţa şi competenţa cu care Gabriel Liiceanu a realizat acest proiect de antreprenoriat cultural au fost dublate, în mod exemplar, de poziţia sa fermă, neobosită, inflexibilă şi, nu de puţine ori, plină de patos, în favoarea restaurării valorilor morale. În ultimă instanţă, lecţia libertăţii este un recurs la morală. Nimic mai firesc, întrucât spaţiul libertăţii nu poate exista şi nu se poate consolida fără o puternică structură de valori morale care întemeiază ordinea constituţională şi juridică a comunităţii. Ne aflăm astfel în centrul sferei de idei a dreptei. Desigur, nimic nu este mai străin de personalitatea lui Gabriel Liiceanu decât partizanatul politic. El ştie foarte bine că politica alterează. Iată de ce şi-a păstrat întotdeauna privilegiul de a judeca, fără niciun fel de constrângere exterioară, uneori chiar nemilos, orice derapaj de la principiul binelui comun care ar trebui să cârmuiască acţiunea tuturor celor de care, guvernanţi şi guvernaţi, depinde soarta cetăţii. Intervenţiile publice, rare, dar pline de consecinţe, îşi dezvăluie sensul profund din această perspectivă. Iar cărţile lui – în egală măsură, de filosofie şi de literatură, pentru că el este şi un mare scriitor – , deşi desprinse de conjuncturi, rămân mereu actuale întrucât sunt o pledoarie în care miracolul gândului liber şi contemplarea valorilor morale se asociază pentru apărarea demnităţii omului şi a culturii ca sursă şi măsură a acestei demnităţi.

Iată de ce este o datorie de onoare pentru Institutul de Studii Populare să-l omagieze pe Gabriel Liiceanu în cadrul programului Reperele intelectuale ale dreptei susţinut de Fundaţia Hanns Seidel.