1989 si filmul romanesc

Ultimii doi-trei ani au adus, in macar memoria vizuala a romanilor, destule documentare si filme despre inca excentricul si invalmasitul decembrie 1989. Dintre documentare as aminti mai cu seama serialul 1989. Sange si catifea, realizat de Cornel Mihalache in maniera contrapunctica, pentru a aduce la suprafata diferite variante si versiuni ale revolutiei din decembrie 1989, atat cat a fost ea asa ceva. Dintre filmele artistice, trei s-au remarcat prin comentariile empatice ale criticii si prin impactul la public, in mod aparte la publicul tanar, acesta fiind castigul real: este vorba despre A fost sau n-a fost, regizat de Corneliu Porumboiu; apoi Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii, regizat de Catalin Mitulescu; si nu in ultimul rand de Hartia va fi albastra, regizat de Radu Muntean. In mod intentionat las de o parte impostura filmului 15, regizat de Sergiu Nicolaescu, intrucat meritele acestei pelicule sunt infime, iar perspectiva regizorala este confuz-hilara, in cel mai bun caz.

Daca autorul serialului documentar, Cornel Mihalache, era matur la ceasul revolutiei din decembrie 1989, ceilalti trei regizori amintiti laudativ aici erau sau adolescenti (Corneliu Porumboiu avea 14 ani), sau la limita dintre adolescenta si tinerete (Catalin Mitulescu avea 17 ani, iar Radu Muntean, 18 ani). De aceea este mai mult decat interesant felul in care ei au stiut sa filtreze istoria foarte recenta si traumatica a romanilor, facand-o in mod special pe intelesul celor foarte tineri. Voi lasa, totusi, intr-un con de umbra filmul lui Catalin Mitulescu, desi este un film remarcabil, intrucat el nu se ocupa prioritar de evenimentele din decembrie 1989; astfel incat voi insista in textul meu doar pe filmele lui Corneliu Porumboiu si Radu Muntean.

Daca filmul lui Porumboiu este un dialog cinic, tratat, insa, in maniera caragialesc-urmuziana despre realitatea ori irealitatea unei revolutii, asa cum a fost ea radiografiata intr-un orasel de provincie cu toate complexele sale (de aici umorul negru si aerul hatru al peliculei, in ciuda eticii sale), filmul lui Muntean trateaza cea mai controversata chestiune a evenimentelor din decembrie 1989, aceea a presupusilor teroristi, incercand sa deconstruiasca nevroza inculcata pe strazile Bucurestiului despre niste oameni care erau banuiti a fi infiltrati pentru a decima intregul popor roman, nici macar la comanda cuplului Ceausescu ori a Securitatii, ci la comanda unei eminente cenusii incalificabile si inomabile pur si simplu datorita faptului ca ea nu exista de fapt. Porumboiu prefera ironia filtrata prin grotesc, Muntean mizeaza pe un absurd tragic. Porumboiu lasa camera sa planeze pe indelete asupra personajelor sale, scanandu-le perplexitatile, incompatibilitatea cu lumea si inadaptabilitatea. Muntean prefera actiunea partial smucita si limbajul relativ dur. Porumboiu are nevoie de o oralitate intoarsa pe toate fetele, filmul sau propune chiar un soi de semiotica asupra adevarului si minciunii. Muntean coboara limbajul in strada, il stoarce de cotidian, adaptandu-l, desigur, la vremurile haotice si brutale ale lui decembrie 1989 (nu in zadar unul dintre scenaristii filmului este prozatorul Razvan Radulescu). Porumboiu se ocupa de detalii si fineturi (ca sa luam doar subtilul inceput si sfarsit rotund al fimului, cu luminile orasului aprinzandu-se si stingandu-se, asa dupa cum si logica unei revolutii nu functioneaza neaparat incendiar, ci treptat; desi la fel de bine s-ar putea sustine exact inversul acestui lucru!); Muntean este mai zvacnitor, mai impetuos, mai viu. Porumboiu propune, de fapt, aproape un eseu, o dezbatere publica; Muntean e mai frust, mai violent, fara parabole si alegorii. Porumboiu prefera sa ramana dilematic, Muntean isi asuma sa fie transant; primul este interesat de discurs, al doilea de fapte. Sunt doua filme care se completeaza foarte bine si adecvat unul pe celalalt, oferind impreuna un sens sau o lipsa de sens legata de ceea ce s-a intamplat in decembrie 1989.

Asa cum am spus deja, lauda cea mai concreta pe care o aduc acestor doua filme priveste felul in care tinerii regizori au stiut sa fie pe intelesul celor care nu stiu exact ce s-a intamplat in timpul revolutiei, fie pentru ca nu aveau varsta matura sa priceapa, fie pentru ca aveau aceasta varsta, dar au fost mai mult sau mai putin abil manipulati. Sau pentru ca revolutia insasi, instrumentata sau nu, a depins de toate ingredientele unei revolutii aproape ca la carte: confuzie, haos, anarhie, malentendu, inflamare, patos, eroism si lasitate. Am spus candva ca, poate, revolutia romana a ramas "orfana", in felul in care a fost descalificata prin termeni ofensatori. Cei doi regizori analizati succint aici nu o descalifica neaparat (asa cum au fost uneori rastalmaciti), ci incearca sa o explice, in maniera lor artistica (lucrand intentionat, ceea ce a nuantat si amprenta autenticitatii acestor pelicule, cu actori putin sau relativ cunoscuti, dar uimitor de talentati), prin exact punctele nodale ale imposturii sau veridicitatii ei.

In ce ma priveste, am empatizat in mod aparte cu filmul lui Corneliu Porumboiu, pe care il consider a fi cel mai bun film romanesc din atat de sucitul (si dilematicul) nostru postcomunism. Am empatizat, cum s-ar spune, cu discursul polemic, dar subtil, despre revolutie.